Dan Predescu

PLACIDO

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent

care are şi el părerile lui

Drag oaspe

Izgonit de fiecare

François Villon

Succesul: să treci din eşec în eşec

fără să-ţi pierzi din entuziasm.
Winston Churchill

- 1 -

- Două lucruri nu poţi să faci cu placa: să rozi morcovi şi să muşti o gagică de cur. Marcel vine de la dentist, fericit că şi-a recuperat proteza reparată în douăzecişipatru de ore şi că, deci, n-a trebuit să lipsească de la slujbă decât o zi. De fericire, s-a amendat cu optsprezece sticle de Stella, aşa a socotit el, că şase de căciulă le-ar fi tocmai bune.

- Gata cu plăcerile de iepuraş, dragă ierbivorule, face Harry. Nu ţi-a mai rămas decât rumegatul.

- De rumegat, rumegi tu, viţelule. Eu voiam să spun doar că acuma e exclus să mai rămân cu o halcă de cur de damă în dinţi.

- Da, dar în schimb, e posibil să plece ea în goana mare. Şi anume, cu placa ta înfiptă-ntr-o bucă, zice Adrian.

- Puşchea pe limbă, nici nu ştii cât m-a costat. Iar chestia cu apucăturile mele canibalerotice nu e aşa, aiurea, din senin, aţi văzut ce prăvălie am la parter.

Ce-i drept e drept: la intrarea blocului din Berceni unde locuieşte Marcel, se află firma EROS MEZELURI & CARMANGERIE, de unde Harry a cumpărat, de altfel, un salam uscat excelent, chiar săptămâna trecută.

Întâlnirile lor au loc la Harry Goebel pentru că, dintre cei trei, el e singurul care nu locuieşte la bloc, ci într-o căsuţă minusculă, însă proprie, personală şi dotată cu o curte la fel de minusculă, dar agreabilă, pe o stradă liniştită, paralelă cu bulevardul Dinicu Golescu. Casa a fost o moştenire a soţiei lui, moartă anul trecut de un cancer gastric. Biata Doina a dat, probabil, în boala asta cumplită care ţine, într-un fel, loc de Dumnezeu (oamenii nu se mai tem de El, dar de cancer, da), după ce s-a muncit timp de şase ani să-şi recupereze moştenirea şi apoi, încă cinci ca să scape de cei doi chiriaşi aferenţi. Au reuşit cu chiu cu vai să le ofere acestora două garsoniere, să scape de ei şi în cele din urmă, să-şi ia în primire căsuţa, dar, tocmai când lucrările de renovare erau în toi, au apucat-o nişte dureri insuportabile. N-a durat mult, s-a dus în trei luni. O poveste banală din zilele noastre. N-avea decât cincizecişidoi de ani.

Îşi face apariţia şi Placido Domingo, un cotoi voinic de rasă Ragdoll, cu doi superbi ochi albaştri pe o mutriţă neagră-tuci, care, acum, stă frumos pe fund şi îl priveşte ţintă pe Adrian.

- Te-ai aşezat pe locul lui, zice Marcel. Simte-te.

Se simte şi se mută mai încolo, iar Placido se instalează demn pe băncuţă, lângă el. Adrian l-a botezat aşa, fiindcă are un mieunat mai sonor decât al oricărei pisici pe care a văzut-o el vreodată, se aude de la o poştă.

- Te-ai întors, craiule? îl mângâie Harry. Bine că n-ai mai venit cu vreuna după tine. N-aţi văzut de când sunteţi aşa cotoi galant, invită gagici la masă. Zău, n-o să vă vină să credeţi, degeaba vă uitaţi aşa la mine, e adevărat.

Ei ne uită „aşa” la el din alt motiv: fiindcă au mai auzit povestea de două-trei ori. Că Placido a dat de o pisică străină în curte şi că aceea, timidă, îndrăznea doar să amuşine pragul de după care venea un miros interesant, dar nu să treacă de acesta. Atunci, Placido, aflat în spatele ei, a împins-o uşurel cu umărul, mă rog, cu partea care se află la pisici deasupra labei din stânga-faţă, iar tânăra domnişoară din cartier a intrat, s-a dus glonţ la străchinuţa lui Placido din vestibul şi a golit-o cât ai clipi din ochi. În acest timp, marele tenor şedea cuminte şi privea tandru cum ea îi termină porţia de mâncare pe două zile. În scurt timp, însă, i-a venit o idee şi a devenit mitocan: a încercat să o violeze chiar în timp ce talentata, dar necunoscuta soprană se lupta cu ultimele grăunţe de Whiskas. Atunci, ea s-a întors incredibil de rapid şi i-a ars o labă zdravănă peste bot.

- Iar Placido, ca să vedeţi ce înseamnă, totuşi, un gentleman, a încasat această palmă morală, s-a aşezat din nou pe coadă şi n-a mai întrebat-o nimic. Mare lucru să fii pisic de familie bună, educat.

- Mie-mi spui, face Marcel, e aşa de educat că a-nceput să miorlăie cu accent evreiesc. Ai observat că nu mai zice „miau”? Mai nou, pronunţă „meau”!

- Taci dracului, antisemit notoriu ce eşti. Mai întâi, că, de când suntem singuri, nu mai miorlăie decât afară, în curte sau pe acoperiş. Când e cu mine, vorbeşte. Adică, cum să spun, miorlăie articulat. Când e surescitat, când simte miros de peşte, vine la mine, mă priveşte în ochi şi mormăie ceva confidenţial, aproape în şoaptă. Ceva de genul „mamau”. Sau „maumau”. Dar e clar, e limpede, pronunţă articulat. „Nu fi sadic, nu fi bestie, scoate dracului peştele din frigider!” Nemaivorbind de faptul că a devenit foarte religios. De dimineaţa până seara se închină la frigider. Stă acolo şi se roagă în tăcere, iar pe faţă i se citeşte evlavia. Eu ştiu cum arată Dumnezeul pisicilor. Nu e pisicomorf. E un schelet de peşte.

Tatăl lui Goebbels (prietenii aşa îi zic, numai de-al naibii) a fost un ceasornicar de pe bulevardul 11 Iunie. Cei doi l-au cunoscut în 1968, când au intrat în prăvălia lui ca să rezolve o problemă urgentă. Aflaţi pe Calea Victoriei, într-o după amiază de vară, Adrian şi Marcel au dat peste un cârd de turişti polonezi, care-şi întinseseră marfa pe trotuar: nişte gumă de mestecat, un radio cu tranzistori (în stare de nefuncţionare) şi o brăţară metalică de ceas. Pe aceasta a cumpărat-o Marcel şi apoi l-a târât pe Adrian prin tot oraşul, în căutarea unui specialist care să i-o monteze. Nu l-au găsit decât hăt după Piaţa Unirii, pe 11 Iunie. La urmă, după ce a plătit şi şi-a pus, mândru, ceasul la mână, Marcel a întrebat:

- Domnu' Anghelescu (aşa scria pe firmă, dar s-a dovedit, apoi, că Anghelescu era fostul ceasornicar de acolo, răposat de vreo două decenii), eu am dat douăşcinci de lei pe brăţara asta. Ce ziceţi, merită?

- În orice caz, ăl de ţi-a vândut-o nu s-a păcălit, a răspuns, cu accent cântat-evreiesc, domnul pseudo-Anghelescu.

S-au prăpădit de râs la vorba asta, ei şi băiatul care intrase, între timp, în dugheana minusculă. Aşa l-au cunoscut, era Harry, care, pe atunci, era student la Fizică. Era cu doi ani mai mare ca ei, Adrian fiind în primul an la Istoria şi Teoria Artei, iar Marcel, colegul lui de şcoală primară, care nu intrase la facultate şi se oftica rău din cauza asta (a intrat la doi ani după aceea – tot la Fizică), făcea o chestie pur şi simplu ştiinţifico-fantastică, fiind operator APT, asta însemnând Automatic Pictures Transmission, adică Poze de la Sateliţii Artificiali, pe româneşte, dar fiind plătit ca muncitor necalificat, fiindcă meseria asta nu figura pe nici un tabel. Iar el, în loc să fie mândru că era unul dintre cei doar trei oameni din România şi dintre cele doar câteva zeci de oameni din întreaga lume care se ocupă cu aşa ceva, nu ştia decât să-i înjure întruna pe şefii lui care nu voiau să înţeleagă că ce făcea el acolo era o muncă de înaltă calificare, meritând mai mult decât salariul acela al lui de o mie treizeci de lei pe lună.

Goebel e un nume absolut nemţesc, sută la sută nemţesc, s-ar zice, dacă te gândeşti la unul celebru, foarte asemănător. Dar familia Goebel, care locuia pe o străduţă de pe lângă bulevardul Carol, era curat evreiască, din Austria (probabil că numele adevărat fusese Göbl sau Göbbl, credea Harry). Străbunicul lui Harry fusese ceasornicar la Viena, iar străbunica lui era fata unui cârciumar din Ceske Budejovice.

Faptul de a poseda un astfel de nume a avut tot felul de efecte asupra familiei Goebel, în ultimii şaizeci de ani. În '40, când cu rebeliunea, tatăl lui Harry a fost înhăţat pe stradă de o patrulă de legionari şi dus la sediul acestora de pe strada Roma. Acolo, în curte, se mai aflau câteva zeci de evrei, majoritatea bătuţi, unii aproape morţi sau chiar morţi de-a binelea. Unul dintre tartorii de acolo, cu diagonală şi pistol atârnat de centură, s-a apucat să-i scrie într-un registru pe cei care mai erau în stare să-şi spună numele.

- Cum te cheamă?

- Josef Goebel.

Aşa că tartorul a sărit într-un mod foarte acrobatic peste lada pe care se afla registrul, iar Josef Goebel s-a ales cu un pumn care l-a lăsat fără doi dinţi. Dar, în clipa următoare, tartorul i-a cerut actele şi citindu-le, s-a înnegurat. A dat să se întoarcă şi a alunecat, aproape să cadă, într-o băltoacă de sânge.

- Caramihai, unde dracu’ eşti, pune-i dracu’ p-ăştia să cureţe aici!

- Să nu ţipi la mine, camarade Caranica. Mă vezi că stau? Sunt şi eu la fel de ocupat.

- Ce-i cu numele ăsta pe tine, mă Iţic? a mârâit apoi Caranica. Nici Bercovici, nici Rabinovici... nici Eminovici, ca ăsta... face el, înghiontind uşor cu vârful cizmei cadavrul din care s-a scurs băltoaca. Ce-ai avut, mă, cu rabinu’, de-ai stricat muniţia pe el?

- Nimic, da’ m-a călcat pe nervi, că el a fost ziarist şi că-i mai român ca mine… ş-atunci m-am inervat… i-am zis că Căpitanu-i ziarist, nu jidanii din Buzeşti… [1]

Tartorul râse şi scuipă pe barba lungă, albă, vârstată cu roşu, de la picioarele lui.

- Ia zi, mă ...Goebel, parcă te-ar fi făcut mă-ta la Berlin! Cum îţi permiţi tu, mă Iţic, să porţi aşa un nume?

- Nu-mi permit, da' ăsta-i numele meu, s-a jeluit tata Goebel. În original, se scria Goebbels, cu doi de bî, da' secretaru' de la primărie mi l-a scris, acu' zece ani, cu unu' singur, ca să fie mai pe româneşte. E nume german, domnu' comisar!

Pistolarul se înegrise cu totul la faţă. Se vedea cum i se învârt rotiţele şi pinioanele în cap, a pretins mai tîrziu tata Goebel: da' dacă ăsta-i neamţ? da' dacă ăla de la Berlin e...? da' dac-or fi ceva neamuri? Cu ăştia nu-i a bună, în orice caz... Ceea ce nu povestea tata Goebel chiar la toată lumea era amănuntul că legionarul l-a pus să-şi dea jos pantalonii şi în clipa aceea, i-a mai ars una în chip de confirmare a intuiţiei sale care, iată, se dovedise corectă.

Tartorul l-a suit pe tata Goebel în camionul care-i ducea pe evrei la abatorul Văcăreşti, dar l-a pus să coboare undeva, pe la Chirigii. Totuşi, nu era foarte sigur dacă intuiţia lui funcţionase, într-adevăr, bine.

Băiat bun, Tanganika ăla, până la urmă, obişnuia să spună tata Goebel, la douăzeci de ani după aceea (bătrânul prefera să-i zică oricum, Gambia, Rhodesia, Mozambic, numai pe numele lui adevărat nu). [2]

La zece ani după aceea, familia Goebel a fost vizitată de un băiat în civil, dar tot cu pistol atârnat la brâu, pe sub haină. Locotenent Caragheorghe, s-a recomandat acesta. El voia să afle dacă familia mai are rude în Germania, Austria, sau în Ardeal şi anume, care dintre acestea au luptat în Wehrmacht şi care, în SS. Toate jurămintele şi protestele vehemente ale lui Josef Goebel n-au ajutat la nimic. A doua zi, la poartă a oprit un camion cu prelată kaki, în care familia Goebel s-a cocoţat, cu câteva boccele cu boarfe, ajutată de şase soldaţi. În vagonul de tren unde-au nimerit apoi, se vorbea numai germana stricată din Banat. Au coborât cu toţii undeva, pe câmp. Şvabii din vagon aflaseră că, la treizeci de kilometri, e un oraş, dar habar n-aveau cum îi zicea.

De jur împrejur, numai trei barăci, ale miliţienilor, o fântână veche cu ciutură şi încolo, doar câmp neted, până la marginea zării. Au început să facă, aproape cu mâinile goale, chirpici pentru bordeie. Nu puteau rămâne aşa, pe câmpul gol.

După aproape o lună, Josef Goebel a reuşit să ajungă în faţa unui ofiţer, în clipa când acesta cobora din maşina care-l adusese acolo.

- Tovarăşe colonel, i-a zis el, deşi acela n-avea pe epoleţi decât trei steluţe mici, prizărite, eu nu sunt şvab, sunt evreu şi n-am avut nici fraţi, nici feciori în armata lui Hitler. Verii mei din fosta Austrie au murit toţi în lagăre!

- De unde să ştim noi că-i aşa, măi Goebbels? a mârâit el.

- De unde? Poftim! şi lăsându-şi nădragii să cadă, Josef Goebel i-a prezentat ofiţerului dovada irefutabilă a iudaităţii sale.

Obectu’ ăla m-a salvat în clipele cele mai grele din viaţa mea, îşi amintea, mai târziu, bătrânul. Şi culmea, fără nici un efort din partea lui. Ăştia nu te cred până nu ţi-l văd. Pe lumea asta se petrec lucruri de mirare, într-adevăr.

După încă o lună, familia Goebel a fost trimisă acasă. Care casă, de unde casă? aceasta era, însă, noua problemă, căci în a lor locuia acum directorul general al unei mari uzine, a cărei construcţie trebuia să înceapă în cel mult trei ani. Taman bine, fiindcă, până atunci, urma să-şi termine directorul liceul şi să-şi ia diploma de inginer.

Până la urmă, alde Goebel s-au descurcat, ba chiar foarte bine, cu casa. Lângă aeroportul Otopeni, fostul aeroport militar construit de nemţi, în timpul războiului, pentru Messerschmidt-urile care apărau rafinăriile de la Ploieşti, se afla o vilă a marelui industriaş Malaxa, unde, altădată, cică ar fi venit adesea regele Carol al II-lea la câte-un mic poker cu gazda şi prietenii acesteia. La etaj erau cartiruiţi, acum, câţiva ofiţeri sovietici. În holul, sau sala de bal, de la parter, mare cam cât un cinematograf de prin vreun cartier al Bucureştiului, ruşii îşi parcaseră caii. Meritau şi ei, săracii, un pic de confort, că doar bătuseră drumul până la Berlin înhămaţi la tunuri.

Aşadar, în vilă nu mai era loc. În schimb, în cele două căsuţe ale servitorilor de altădată, era. Iar tata Goebel a descoperit că toate ceasurile de la mâinile drepte şi stângi ale eliberatorilor erau stricate. În scurt timp, ceasurile capturate din vreo şase ţări funcţionau iaraşi, iar familia Goebel se afla instalată în căsuţele servitorilor. Desigur, nu numai de dragul ceasurilor de la mână l-au lăsat ruşii pe Goebel să stea acolo, ci şi al caloriferului vilei, pe care ei îl cam făcuseră praf, iar acesta a reuşit să-l repare în câteva zile şi să-l ţină în viaţă tot timpul cât a locuit acolo – fix cincisprezece ani. S-au mutat din nou în oraş numai atunci când tata Goebel a reuşit să facă un schimb de locuinţă avantajos, pe o străduţă din preajma bulevardului Republicii, fost Carol I.

În rest, alte probleme serioase n-a mai avut tata Goebel. Dar fiul lui a tot scris, în toate declaraţiile şi autobiografiile (pe vremea aceea, compuneai la tot pasul lucrări dintr-astea), ori că nu are rude în străinătate, ori că e posibil să aibă, dar n-a auzit de ele, ori că nu are nici un contact cu ele. Asta, deşi verii lui din Elveţia, Canada şi Israel treceau cam în fiecare an pe aici şi îi aduceau câte ceva de îmbrăcăminte, ţigări şi cafea. Prin anii 80, Adrian şi Marcel îşi îndesiseră vizitele la Doina şi Harry, unul dintre motive fiind, cu absolută şi evidentă certitudine, cafeaua.

- Să trăieşti, coane, surâde Harry – şi ai grijă pe unde-ţi mai pierzi placa. Sau dacă ţi-o pierzi, măcar să fie cu folos.

- Adică să nu se lase cu scârbă la aşternut, la ceas de seară, completează Adrian, ca să înţeleagă Marcel despre ce-i vorba.

- Moşule, zice Marcel, scârbă e doar atunci când dai chix, când ratezi ruşinos. Nu ştiu de ce, întotdeauna când mă gândesc la eşecuri, îmi vine în minte treaba de la Sibiu. Asta era în primul meu an de după facultate, lucram la IFA, la Măgurele. M-au trimis la o aşa zisă sesiune de comunicări ştiinţifice ale studenţilor. De fapt, comunicările alea erau cel mult nişte lucrări cuminţi de seminar şi probabil din cauza asta, fiindcă ştiau bine care-i nivelul, nu s-au mai deranjat boşii. În plus, era şi o economie pentru Institut: dac-ar fi trimis un conferenţiar sau profesor, ăla ar fi tras la Împăratul Romanilor. Cu mine, abia angajat ca asistent, era mai simplu, m-au cazat la un cămin, împreună cu studenţii. Sesiunea a fost aşa cum trebuia să fie, vorbitorii se prefăceau că spun ceva, iar asistenţa, că-i ascultă cu atenţie. În fond, singurul câştig al întâlnirilor astea e că aşa mai ajung şi oamenii să se cunoască unii pe alţii. Eu am cunoscut-o pe Tina, care stătea în primul rând şi semăna leit cu Claudia Schiffer.

Tina Messenhauser, pe numele ei întreg, era în anul doi, tot la Fizică, dar la Iaşi. În această calitate se afla la conferinţă, adică la ea acasă, căci era sibiancă. Tina era bucuroasă de ocazia asta nesperată, nu mai dăduse pe acasă de câteva luni, după cum i-a spus lui Marcel în timp ce au băut o cafea la barul improvizat de la parterul Bibliotecii Judeţene, unde avea loc conferinţa. El i-a spus că l-ar tenta să hoinărească un pic prin oraşul acesta care nu seamănă de loc cu Bucureştiul şi a întrebat-o dacă n-ar vrea să-i fie ghid. Cum să nu, a răspuns frumoasa Tina, râzând cu toată gura – şi avea o dantură superbă, zice Marcel. N-au ajuns, însă, prea departe. Au poposit la prima cafenea cu mese întinse pe trotuar, unde nici n-au apucat bine să termine o sticlă de vin, Marcel nu-şi mai aducea aminte despre ce au vorbit, în orice caz, nu despre fizică – şi s-au trezit sărutându-se. Activitate care a continuat, cu mici întreruperi, până la lăsarea întunericului.

E cam răcoare, a zis Tina. Mergem, a hotărât Marcel. Stai departe de aici? Câteva minute, pe jos, i-a răspuns ea.

S-au oprit în faţa porţii şi au continuat să-şi ia rămas bun, cam o jumătate de oră, îşi aminteşte Marcel. Pe mâine, a oftat el, într-un târziu, mă duc la cămin. Dacă vrei, poţi rămâne la noi, a şoptit ea, căminele sunt oribile.

Marcel a intrat cu un pic de reţinere, ba chiar de teamă, în încăperea mare, înaltă, cu ghirlande de ştuc pe tavan, în care se pătrundea direct din holul de la intrarea clădirii. Doamna Messenhauser, însă, l-a primit absolut cordial, ca pe o veche cunoştinţă. De ce nu mi-ai spus că vii cu el, i-a reproşat în treacăt Tinei, pe nemţeşte şi a dispărut în camera vecină.

E singură, a spus Tina, tata a murit acum zece ani şi e atât de fericită când mă prinde pe aici...

Nu numai prezenţa Tinei o făcea fericită pe maică-sa, ci şi a băiatului care o însoţea, de astă dată. Şi care rupea câteva fraze pe nemţeşte, era o limbă pe care o învăţase la liceu. Doamna Messenhauser a intrat în starea de agitaţie specifică gospodinelor de pe la noi, din Bălăciţa, atunci când se trezesc cu musafiri neaşteptaţi, zice Marcel. I-a poftit să se aşeze pe canapeaua din faţa televizorului, urma un film cu Marlene Dietrich, era păcat să-l piardă. A apărut de îndată o carafă din cristal, de modă veche, plină cu un lichid gălbui-auriu. Aveau să guste imediat ceva care să meargă cu vinul, le-a promis mama Tinei şi a dispărut în camera vecină, nu erau decât două, de altfel. Spre surprinderea lui Marcel, femeia nu se afera, însă, cu farfurii şi tacâmuri, ci cu nişte aşternuturi. A scos din scrinul sculptat de lângă televizor două perne mari cât toate zilele pe care le-a dus la iuţeală dincolo şi a revenit cu nişte pânzeturi ce păreau a fi cearceafuri, pe care le-a mutat în baie.

- Să nu te miri prea tare, i-a şoptit Tina, roşind. Ne face patul. N-am apucat să-i spun cine eşti ...dar acum, cred că nici n-o să-i mai spun.

Cineva era victima unei confuzii, fără îndoială. Marcel crede că, în ce-l privea, era beneficiarul acesteia. N-au apucat să o descâlcească, pentru că a apărut doamna Messenhauser cu două platouri cu bunătăţi – chiar şi cu salam de Sibiu!

- Doar te afli la Sibiu, a surâs doamna Messenhauser.

Apoi a urmat catastrofa. Filmul de la televizor era Procesul de la Nürnberg, iar Marcel şi-a găsit ceva de spus la una din replicile avocatului apărării din filmul acela. Cu inspiraţia mea caracteristică de după trei pahare de votcă, dar nici măcar nu băusem aşa ceva, am emis o cugetare de genul „sigur că nu i-au gazat şi nici nu i-au omorât în bătaie, i-au dus în excursie la Weimar, acasă la Goethe, că era la doi paşi”, îşi aminteşte el, melancolic.

Tina şi mama ei au încremenit. Marcel a continuat să mestece timp de câteva clipe, până când a realizat că femeile rămăseseră ca două statui, privindu-l ţintă. Apoi a înţepenit şi el. A durat mult până ce doamna Messenhauser a început să vorbească.

Pe nemţi îi priveşte toată lumea aşa cum îi priveşte, după război. Dar trebuia să înţeleagă că ei sunt nişte victime ale ştim noi cui, i-a explicat mama Tinei. Dacă n-ar fi fost complotul ăsta monstruos, ar fi încheiat pacea cu americanii şi lumea ar fi fost fericită. Hitler a fost victima unei tragice confuzii. Eşti un om cult, crezi că un meloman ca el s-ar fi putut gândi la aşa ceva? a mai zis doamna Messenhauser. A fost greşit înţeles, fără îndoială. Oricum, el nu ştia ce se întâmplă prin lagăre. Şi de altfel, chiar s-a întâmplat? Pozele alea nu erau trucate? Imposibil să fi făcut germanii aşa ceva. Deţinuţii au fost omorâţi tot de deţinuţi, toţi Kapo erau evrei şi polonezi. Fratele ei, unchiul Tinei, care a murit în cincizecişidoi, undeva pe lângă Cercul Polar, în mină la ruşi, le dădea deţinuţilor din raţia lui de ţigări şi rachiu, i-a povestit un coleg de-al lui, sergent major, care acum e în Argentina. A, dacă vrei să vezi cum arată un popor cu adevărat şovin, uită-te la norvegieni. Ai văzut ce i-au făcut fetei ăleia, bruneta de la Abba? Numai pentru că maică-sa, norvegianca, a făcut-o cu un soldat neamţ, în timpul războiului? A trebuit să se mute în Suedia ca să nu mai ştie nimeni de ea şi să-şi vadă de viaţa ei, să ajungă o cântăreaţă celebră!

Doamna Messenhauser, care, al naibii, nu-şi arăta de loc vârsta, ai fi putut s-o iei drept sora mai mare a Tinei, era absolut convingătoare, susţine Marcel. Chiar mai convingătoare decât una de vârsta ei, de la Feteşti, sau aşa zicea, cu care el s-a aflat odată singur într-un compartiment de clasa a doua câteva ceasuri bune şi care, în tot acest timp, i-a explicat, cumplit de insistent, ce afacere senzaţională ar face dacă ar împrumuta-o cu şase mii de lei ca să scoată din vamă Chevroletul nou nouţ trimis de unchiul ei de la Chicago. Roşu – şi lung de şase metri, Chevroletul.

Ajuns în acest punct, Marcel s-a uitat cu tristeţe la ceas, apoi a zis că s-a făcut foarte târziu şi că le mulţumeşte doamnelor pentru seara agreabilă, dar, din păcate, nu mai poate să le ţină companie. Oricum, bag sama că despre futai nici nu mai poate fi vorba, pretinde că şi-a spus el, cu lehamite în suflet. În dimineaţa următoare, la conferinţă, el şi Tina s-au ignorat reciproc într-un mod penibil.

EUROMUSEUM revistă trimestrială editată de Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, nr. 3 / 2007 (30.07.2007)

- 2 -

- Ideea asta, că toţi Kapo au fost evrei, zice Harry, ar putea fi şi adevărată, la o adică, dacă e vorba de lagărele unde erau numai evrei, ca Auschwitzul. Numai că nici aşa n-ar explica totul. Adică, n-ar explica nimic. E, de fapt, jumătatea de adevăr scoasă în faţă ca să împiedice tocmai aflarea adevărului. Aceşti Kapo erau doar nişte intermediari aleşi din rândul deţinuţilor, deasupra lor se aflau SS-iştii care i-ar fi împuşcat, oricând, cu plăcere – şi au şi făcut-o, de multe ori. Tatăl sibiencei tale n-a murit în mină la Vorkuta fiindcă a fost Kapo, ci gardian, sau comandant de lagăr. Iar Patria Mumă, Faterlandul, l-a pus în funcţia asta din două motive. Unu, că pe front erau trimişi numai germanii din Reich sau voluntarii nazişti din ţările ocupate, care nu s-ar mai fi putut întoarce la casele lor, în Germania sau Belgia sau Franţa, de exemplu, decât dacă Germania ar fi câştigat războiul şi ale căror familii erau oricând la îndemâna „organelor”, în caz de defecţiune. Ca atare, tu, eroul de la Smolensk sau Tobruk, erai obligat să te gândeşti de două ori înainte de a te hotărî să dezertezi. Pe etnicii germani din Ardeal nu-i puteai controla, nu-i aveai la mână prin asta. Şi al doilea, că nemţii ardeleni vorbeau mai multe limbi, iar de lucrul ăsta era mare nevoie într-un lagăr cu deţinuţi din tot estul Europei, dar mai ales din Ungaria şi din nordul Ardealului. Atunci când eşti managerul unui război mondial şi al unor lagăre de exterminare, aşa trebuie să gândeşti, să organizezi lucrurile, dacă vrei să fii cu adevărat eficient. Şi mai e ceva: principiul coşului cu raci. Pune toţi racii într-un singur coş, fără mâncare şi ai să vezi că, până la urmă, se vor mânca între ei. În lagăr şi în ghetou nu există solidaritate, de altfel asta nu se prea găseşte nici în restul lumii. Spaţiul fiind foarte strâmt, îi ai pe toţi la îndemână, nu mai trebuie să alergi după ei, iar când observi că s-au găsit doi care să se solidarizeze, îi spânzuri de aceeaşi cracă. Ruşii au reuşit chestia asta chiar şi pe suprafeţele lor vaste, când cu foametea din Ukraina, când s-a ajuns până la canibalism.

- Şi uite-aşa, zice Marcel, mai faci un pas şi-ajungi la situaţia noastră de pe vremea lui Ceaşcă, sau a lui Dej.

- Şi nu-i aceeaşi situaţie?

- Nu e, Harry. Nu e acelaşi material uman. Pe noi, chiar imperfecţiunile noastre ne-au împiedicat să fim atât de monstruoşi. Noi n-am reuşit să omorâm atâta lume, chiar când ne-am propus, fiindcă eram şpăgari, chiulăi, indolenţi. Şi poate, fiindcă, pe undeva, cu toate astea, ne era şi puţin frică de Dumnezeu. Deşi recunosc că nu suntem cu adevărat religioşi, face Marcel, cu aerul că cea mai vie dorinţă a lui ar fi să se călugărească, sau măcar să se apuce serios de studiat Patrologia. Mă uit la toţi tâmpiţii din tramvai cum îşi fac o grămadă de cruci când trec pe lângă o biserică şi mă gândesc că treaba asta şi-ar fi avut hazul ei înainte de 1989, nu acum. Pe vremea aia, nu prea vedeai pe nimeni să-şi facă cruce în tramvai. Aşa e, eram prea ocupaţi cu aplaudatul. Iar pe Dumnezeu nu poţi să-l lingi în cur ca pe Ceauşescu. Se pare că e complet insensibil la asta.

- Nu dau doi bani pe chestia cu diferenţele de material uman. Eşti un om cu pregătire pozitivă, ca şi mine. Cauze identice determină efecte identice, e aşa sau nu? Eu vreau să spun doar că e suficient să repeţi, să recreezi condiţiile, pentru ca efectele să fie aceleaşi. Condiţiile sunt: înfometare, naturală sau artificial provocată, disciplină cazonă aplicată la scara unei ţări întregi, încorsetare ideologică eţetera. E ceva similar cu fisiunea nucleară: pune la un loc suficient material radioactiv şi vei obţine masa critică. Societatea poliţienească, în cazul de faţă. Lagărul, cu „musulmanii” lui care mor la Gherla sau la Canal şi cu privilegiaţii de la magazie sau bucătărie, care astăzi sunt miliardari, în euro.

- Mama mi-a povestit o întâmplare de prin '51 sau '52, când locuiam la Arad, face gânditor Marcel. Apropo de foamete. Venea fericită de la piaţă. Găsise doi pui tăiaţi, gata jumuliţi. Cam mici şi cam vineţi, puii, dar pe vremea aceea, nu era cazul să faci mofturi. Şi cum intra pe uşa casei, a dat nas în nas cu o vecină care a întrebat-o „şi dumneata găteşti cioară?” Mama zicea că, în clipa aceea, a paralizat.

- Aiurea, ce mi-e cioară, ce mi-s Fraţii Petreuş, doi pui cu trei capete şi cinci gheare, total un kil şi-o sută, treişunu de lei şi cinzeci de bani. Eram nişte filozofi stoici pe vremea aia, decretasem că haleala e o chestie abominabilă, fiindcă lipsa ei face să ne chiorăie maţele, oftează Adrian şi se duce să mai ia trei sticle din frigider.

- Să fiu al naibii, zice Marcel, parc-am fi vulturii ăia hoitari din Muppets Show, instalaţi în loja de la arlechin, care nu fac decât să bârfească tot ce se petrece pe scenă şi în sală, nişte acrituri nenorocite, voci de dincolo de mormânt. ...Ce să-i faci dacă adevărul nu se poate spune decât de dincolo. Când eşti băgat în el până la gât, e mai greu. La douăjdoi decembrie, mi-am spus „începem o viaţă nouă” – şi m-am lăsat de fumat. Dar, când le-am văzut feţele le televizor, pe ale ăstora noi, care îl dăduseră jos pe Jupânu', mi-am mai spus „ăsta e Doi Maiu', a ajuns Doi Maiu' la putere”, adică nu cece-ul, ci băieţii lui şi gaşca lor, cărora le plăcea şi lor la Doi Mai şi la Vama, incognito, printre ţâţe goale. Japiţe şi ei, dar un pic mai agreabile decât babacii lor.

- Agreabile precum un buboi în cur, punctează Harry. Bucură-te, Marcele dragă, au plecat Merlanii şi-au venit Ciocoii. Nu te mai mai sperii de ei fiindcă sunt securişti, ci le lingi tălpile fiindcă sunt serelişti.

- Cu excepţia faptului că ne cunoaştem de mult, ce-avem noi în comun? noi, ăştia trei pensionari sau aproape pensionari? Faptul că toţi trei am dat-o-n bară, că am făcut asta o dată, de mai multe ori, că am făcut numai asta şi nimic altceva – şi că orice-am mai face de acum înainte, tot în bară o vom da. Şi că, dacă prin cine ştie ce minune, lucrurile s-ar petrece vreodată altfel, am suferi un şoc de o gravitate imprevizibilă.

- Doamne, cred că aş muri din asta, face Marcel.

- Doamne fereşte să câştigăm la loto, adaugă Harry – şi se pun toţi pe un râs nebun.

Apoi, dau drumul la televizor, fiindcă e ora telejurnalelor. Pe unul dintre ele, Gabriel Mătuşă, intervievând o babă proaspăt jefuită şi bătută, întinsă pe brancarda Salvării.

- Am cunoscut mulţi oameni la viaţa mea, face Adrian, şi nu toţi erau oameni buni. Sigur, nici răi nu puteai să zici c-ar fi fost. Adică, nu genul care ţi-ar da brânci sub roţile tramvaiului – da’ nici nu garantez că s-ar repezi să te scoată de sub ele. Telespectatori, ăsta-i cuvântul, oameni care stau şi se uită, care nu se bagă. Se mulţumesc să dea din cap şi să facă nţâţâţâţî, ca la revoluţie. Gabi Mătuşă nu e, categoric, dintr-aştia, el e un om de iniţiativă, aşa a şi reuşit în meseria lui, altfel cum? Tipul e într-adevăr rău. Sadic. Pe vremea când lucram la prăvălia lui, în Casa Scînteii, avea obiceiul să ne cheme, de două-trei ori pe săptămână, la şedinţe. Mai întâi că, în şedinţele acestea, el nu ne comunica, de fapt, nimic şi nici nu părea că reţine ceva din ce-i spuneam noi. Urla numai la noi, îşi vărsa focul, de supărare că revista lui pierdea bani. Nu pierdea fiindcă era proastă, avea fler, îşi angajase câţiva băieţi foarte buni, ci fiindcă o difuza prosteşte. O lansase cu o găselniţă la care ţinea foarte mult, că ar fi fost, vezi Doamne, prima publicaţie din România destinată exclusiv miliardarilor, unui public restrâns, pe care-l invitase să-şi facă abonamente la preţ preferenţial, aşa ca pentru miliardari, fiindcă revista urma să nu se găsească la chioşcuri. Iar pe publicul ăsta distins l-a durut fix în pix de Newsweek-ul românesc, cum îi zicea el. Când a văzut Mătuşă că publicul lui select citeşte numai Gazeta Sporturilor şi Penthouse, s-a hotărât să dea Newsweek-ul Sparkle’s House şi pe mâna proştilor, la chioşcuri, dar se pare că era cam târziu. Bizonul Naţional a zis „e scumpă şi e lucioasă, nu-i de mine”, aşa că revista noastră devenea tot mai bună, iar retururile creşteau de la o săptămână la alta. ... Cu şedinţele de redacţie era cam aşa: ne suna, cam cu o jumătate de oră înainte, să ne prezentăm la biroul lui, care era în centru, pe lângă Piaţa Unirii. Noi, redactorii, aflându-ne la Casa Scînteii. Aşa că ajungeam acolo, transpiraţi, treaba asta se întâmpla numai vara, la peste treizeci de grade, întotdeauna cu zece minute întârziere, ca să-i dăm satisfacţia de a-şi exersa corzile vocale. El avea aer condiţionat, în biroul lui de cincizeci de metri pătraţi. De câte ori intram acolo, îmi stătea pe limbă să-i spun „şefule, de ce nu donezi spaţiul ăsta unei familii de şomeri, cu doi-trei copii? că pentru un boss de talia matale ar ajunge, naibii, şi un birou de cinci ori mai mic”. Mai ţineţi minte, asta era pe vremea când a apărut el de câteva ori la televizor, că făcuse nişte acte de caritate, iar eu am văzut destule familii dintr-astea care locuiau prin cotloane mai strâmte decât biroul lui. Aerul ăla condiţionat era pus la opşpe grade, toată transpiraţia de pe tine se răcea brusc când intrai acolo. Una dintre colegele mele, o fată subţirică, de vreo treizeci de ani, a făcut o pneumonie de pe urma şedinţelor astea, dacă nu cumva s-o fi îmbolnăvit din cauza urletelor lui. Păcat de Newsweek... Singurele numere vândute au fost cele care conţineau câte un şantaj ţeapăn...

- V-a dat vreunul în judecată? că altfel n-ar avea nici un haz, apreciază Harry.

- Nu ne-a dat, pentru că aveam încredere în Providenţă, zâmbeşte Adrian.

- Aşa-i zice acum, Providenţă?

- Băiatule dragă, ia un creion şi notează-ţi, e un citat din Mark Twain: „încrederea în Providenţă proprie creştinului care are în mână patru aşi”.

- Aşa mai merge, răsuflă uşurat Harry.

- Aveam acolo doi puşti, un băiat şi o fată, la secţia Investigaţii, pe care, în general, eu îi traduceam în limba română. A, nu, nu că le-aş fi scris eu anchetele, le stilizam, doar atât, fiindcă ei stăteau mai prost cu gramatica. În rest, ăştia erau doi câini poliţişti, când porneau pe o urmă, era imposibil să nu dea de ceva. De ceva absolut real şi de multe ori, exploziv. O dată au pornit pe urma lui Opriţescu. Ce se-ntâmplă, Opriţescu, care pe vremea aceea era ministrul Industriei de Împachetat Fum sau ceva de genul ăsta, avea o prăvălie acasă, o firmă de import de maşini de lux din Germania. Te înscriai pe o listă la prăvălia asta, dădeai toată suma, tot preţul maşinii şi după aceea, erai liber să stai s-aştepţi trei luni, sau şase luni, sau cât îţi scrisese el în contract că trebuie să dureze, maşina ta nefiind încă fabricată, fiindcă era vorba numai de ultimele modele, pentru care ar fi trebuit să stai la coadă şi în Germania. Iar la expirarea termenului, primeai frumos o înştiinţare, precum că „ne cerem scuze în numele partenerului nostru german, care nu a putut să-şi onoreze obligaţia de a ne livra Merţanele la timp şi vă rugăm să treceţi pe la noi ca să vă dăm banii înapoi”. Sigur, banii erau cei pe care-i dăduseşi, exact atâţia lei câţi îi dăduseşi, fără nici un bănuţ în plus, iar asta se întâmpla în plină inflaţie, când băncile ajunseseră cu dobânda la vreo cincizeci la sută pe an. Iar despre vreo dobândă pentru banii tăi care zăcuseră la el, nici vorbă, aia rămânea la el. Ei bine, cei doi puşti au dat de urma acestei poveşti, au săpat ei ce-au săpat vreo două săptămâni şi i-au ars o anchetă bubuitoare, prevăzută cu tot ce trebuie, acte, declaraţii şi tot restul. Mătuşă a luat articolul şi a dispărut, câteva zile n-am mai auzit de el. Iar când s-a întors, ne-a chemat la biroul său cu aer condiţionat şi a frecat pe jos cu cei doi căţei poliţişti: „asta-i anchetă, mă? să vă ştergeţi cu ea la cur, neisprăviţilor!”, cam acesta a fost mesaju’ directorial. Ce m-a scârbit, însă, a fost că le-a tăiat din leafă. Adică, după ce vii cu sacul de bani de la Opriţescu, îi pui la colţ pe ăştia mici ca să nu dai de bănuit... dar ştiam cu toţii că, dacă nu mai aveam nimic cu ministrul, însemna că Mătuşă al nostru şi-a luat dreptu’...

În continuare, cei trei beau în sănătatea lui Mătuşă, Cutra de pe Brahhmaputra. Adrian i-a pus numele acesta, după vizita celebrului ziarist şi om televiziune în Bangladesh şi difuzarea celor patru episoade ale reportajului rezultat.

Faptul că Paula fusese, în urmă cu vreo doi ani, iubita lui Marcel nu l-a deranjat niciodată pe Adrian – până la urmă, cam toate femeile din oraş au fost iubitele lui, aşa că nu merită să-ţi mai baţi capul cu asta, şi-a zis el. În plus, era ceva ca o garanţie a calităţii, nu îl văzuse niciodată cu vreuna care să aducă a ţoapă, sau a tâmpită, sau a muma pădurii.

Paula, Albă ca Zăpada, căreia Adrian îi spunea aşa, explicându-i, în prima lor noapte, de ce anume: Albă ca Zăpada este de neam celtic, bretonă sau, poate, irlandeză şi cântă chelălăind ca Enya. Ea are – neapărat – părul negru ca noaptea cea mai adâncă, pieliţa albă ca spuma laptelui şi ochi albaştri ca ai lui Placido. Şi sâni ogivali, gotici, care le-au arătat tolomacilor neinstruiţi din Evul Mediu cum trebuie să se prezinte o catedrală ca să-i placă, într-adevăr, lui Dumnezeu, i-a spus, atunci, Adrian, muşcându-i uşurel.

Cine dracu’ sunt eu ca să mă deranjeze ceva din trecutul unei femei frumoase, cu o carieră şi un nume – şi mai tinere ca mine cu douăzeci de ani, şi-a spus, la puţin timp după acea noapte, Adrian, amintindu-şi bancul, sau mai degrabă relatarea autentică despre actorul celebru, însurat, la bătrâneţe, cu una care i-ar fi putut fi copilă, eventual nepoţică. Tu nu te gândeşti că studenta asta frumuşică o să te înşele chiar mâine? l-a întrebat un prieten care murea de grija lui. Ce e mai bine, ar fi replicat filozofic marele artist, să mănânci un rahat de unu’ singur, sau un tort cu prietenii? Cu prietenii, însă, e una ...pe când, cu Mătuşă, e cu totul altceva, a gândit, indispus, Adrian, după ce acesta l-a întrebat, la inaugurarea noului sediu al unei bănci, unde se aflau, amândoi cu câte un pahar de şampanie în mână, dacă Paula, cu care îl văzuse de curând prin oraş, este aceea la care se gândeşte el, adică o domnişoară foarte frumoasă, cu ochi albaştri, părul negru şi cu o mică cicatrice chiar lângă sfârcul sânului drept.

Cicatricea se afla, într-adevăr, chiar acolo, iar el n-a îndrăznit să o întrebe, după aceea, dacă fusese amanta lui Mătuşă. A întrebat-o numai dacă n-ar vrea să meargă cu el, în week end, la Doi Mai. Nu-i place locul, a răspuns Paula, e plin de puştani beţi şi drogaţi călărind jeep-uri şi se face nudism, iar dacă nu te dezbraci, faci figură de idiot printre marţafoii şi pieile goale de acolo. Ea n-a făcut nici măcar topless vreodată, a adăugat Paula. Iar Adrian n-a mai sunat-o şi nici nu i-a mai răspuns la telefon, fără ca ea să fi aflat motivul. Încă o dată am fost un idiot, îşi spune Adrian şi îşi mai toarnă un pahar de bere.

- Corupţie: cum s-o desfiinţezi, când, în limba vorbită, în limba străzii, „a lua mită” se pronunţă „a lua dreptul”? În Anglia, de-o pildă, cinstea şi corectitudinea au fost împământenite, secole întregi, tăind o mână pentru un bănuţ furat. Păi, la noi, călăul şi-ar fi luat dreptul şi i-ar fi tăiat condamnatului unghiile! face Marcel.

- Dar numai dacă omul n-ar fi avut ghinionul să-l cheme Acarul Păun, ridică Harry un arătător pedant.

- Să citiţi chestia asta, apropo de inglişmeni şi de impactul meteoritului bucureştean asupra tradiţiilor lor, zice Adrian, scoţând din servietă un ziar de o jumătate de kilogram. Sau mai degrabă invers, al civilizaţiei lor asupra meteoritului pur şi inocent. Ciocnirea civilizaţiilor, nici mai mult, nici mai puţin, povestită în hexametri, ca Iliada. E revista lui Tavi, Octav Ialomiţeanu, fostul meu coleg de redacţie de la Convingeri Comuniste, de pe vremea când eram studenţi. M-am întâlnit cu el săptămâna trecută şi de-atunci tot citesc la ea. N-am crezut că poţi descrie în asemenea termeni viaţa la San Francisco. Tavi s-a cărat acolo după optzecişinouă şi s-a întors de vreo două luni. Ne-am întâlnit în Romană săptămâna trecută şi am băut o bere la Turist. Mi-a povestit cum a dus-o el în ultimii zece ani pe care i-a petrecut aici, până în nouăjdoi, când a şters-o, cu familia, în State. A fost metodist la Preoteasa, la Centrul Universitar, el a fost singurul dintre noi care a obţinut o slujbă acolo, după terminarea facultăţii. Noi, ceilalţi, ne-am făcut, în redacţia Convingerilor, doar practica în producţie şi apoi ne-am împrăştiat la posturi, în provincie. El a rămas acolo, ca un soi de semi-activist, iar acum îi înjura pe foştii lui şefi, barosanii de calibrul lui Adiţă Ouătorul, care se serviseră de el ca de un servitor prăpădit, adică îl trimiteau după ţigări şi cam atât. După Revoluţie, ei au ajuns în parlament, iar el a ajuns şomer. Aşa că a şters-o, ca o victimă a regimului comunist ce era. Dar ce naiba avea să facă la San Francisco un absolvent de Filozofie de la Bucureşti, care şi engleza abia urma s-o înveţe? Am râs ca un nebun, de se uita lumea lung la mine, pe terasă la Turist, când mi-a spus: a fost muncitor necalificat, aproape şase ani. În ce consta munca lui de necalificat? Ei bine, lipea etichete americane pe produse chinezeşti, radiocasetofoane, cuptoare cu microunde, chestii de-astea. Marfă de contrabandă, vă puteţi imagina. Asta da mondializare, tataie. Iar după şase ani, timp în care nevastă-sa, care e absolventă de Psihologie şi se pare că a învăţat engleza mai repede ca el, a reuşit să se angajeze la o şcoală şi chiar să fie bine văzută acolo, în aşa fel încât i-au mărit salariul, el s-a lăsat de treaba cu autocolantele americane şi şi-a investit bruma de capital în revista asta. E lunară, are cam trei sute de abonaţi şi o dă cu trei dolari bucata. Mi se pare că abonaţii o şi scriu. Iar Tavi, acum, şi-a lăsat familia în America, s-a întors aici şi a cumpărat o tipografie şi m-a întrebat dacă nu scriu vreo carte şi dacă n-aş vrea s-o public la el. Am avut atâta simţire încât să nu-i spun adevărul, că la noi, mai sunt încă vreo două mii de tipografii. O să descopere singur chestia asta, săracu’.

Harry citeşte şi soarbe îndârjit Stella Artois.

- Păi, asta conţine numai opinii ale româno-americanilor despre patria lor adoptivă. Ce e surprinzător e că o consideră mai degrabă loc de exil. Uite ce scrie aici cucoana asta, că ea, emigranta româncă, a trebuit să fie de două ori mai competentă şi mai muncitoare decât băştinaşii ca să i se recunoască jumătate din merite, că, dacă nu eşti de-al lor, n-ai nici o şansă etc. ...Extraordinar, doamnă dragă, izbucneşte Harry în râs, dumneata vorbeşti despre Harry Goebel şi despre cum a dus-o el la Bucureşti în ultimii cincizeci de ani. Trebuie să-i trimit, neapărat, o scrisoare. O să înceapă cu „Dragă soră”...

Apoi, le povesteşte celor doi cum a fost primit el în U.T.C., în 1963.

- Intrarea în utece era o chestie oarecum automată, dacă vă mai aduceţi aminte. Prin clasa a şaptea, dădeai jos cravata de pionier, se făcea o ceremonie gravă şi solemnă, recitai şi un jurământ, mi se pare – şi gata, începeai să plăteşti cotizaţie la utece. Una simbolică, de altfel. Ei, şi trece trimestrul întâi, o treime dintre colegii mei de clasă, cei cu notele cele mai mari, sunt făcuţi utecişti, trece şi trimestrul doi cu a doua serie, aproape gata şi trimestrul trei, când au fost primiţi şi corijenţii ...iar eu, nu. Eram singurul din clasă rămas pe dinafară. Şi nu înţelegeam de ce, doar eram printre cei mai buni din clasă, cu colegii mă împăcam cât se poate de bine, fumam împreună în veceul şcolii... Nici nu-mi trecea prin cap, la ora aia, că numele meu ar fi fost de vină. Toată viaţa numai asta auzisem, pe toate căile imaginabile, că lumea în care trăiam era prima în care nu mai existau discriminări de religie – oricum, în principiu, toate erau interzise – de naţionalitate, de sex eţetera. Nici pe tata nu l-am înţeles, de ce-a trebuit să se agite atâta cu ocazia asta, s-a dus la directorul şcolii şi apoi, la utece, la raion... Ăia i-au spus că nu pot să mă primească în U.T.C. fiindcă ne-am depus dosarul de plecare în Israel, în Palestina, aşa-i ziceau. Ceea ce era o aiureală, tata n-a vrut niciodată să plecăm fiindcă niciunul nu ştiam o vorbă în idiş sau ebraică şi fiindcă niciunul dintre noi n-avea vreo tragere de inimă în direcţia vreunei religii, oricare ar fi fost aia. Nu ştiam să ne rugăm, asta-i situaţia, am încercat dintotdeauna să ne descurcăm singuri, bănuind că, oricum, nu era nimeni dispus să ne ajute. În fine, în clasa a opta, am fost primit şi eu. Abia mult mai târziu am aflat, era o chestiune căreia nu-i dădusem importanţă sau nici nu auzisem de ea, că, fără carnet de utece, n-aş fi putut face o facultate.

- Nu e bine să te iei după ce scrie pe ambalaj. Nici aici, nici în America. Iar voi, evreii, sunteţi prea susceptibili. „Tu mă cafteşti, iar eu cred că tu mă cafteşti, tu mă beleşti, iar eu cred că tu mă beleşti”, cam aşa s-a exprimat un poet într-un poem, cred că-i zicea Mania persecuţiei. Să ştii că poetul ăla era oltean, măi Harry, nu era de loc evreu, zice Adrian.

- Mă jidane, mă faci tu pe mine „antisemit”? rânjeşte Harry.

- Există anumite chestii de uz intern, intervine Marcel. Eu sunt băiat de ceferist şi, în această calitate, o să vă spun povestea vagoanelor cu seria 00. E o poveste scurtă, pilduitoare şi hotărâtă, precum articolele din Statutul U.T.C. Ele, vagoanele acestea de marfă al căror număr, scris cu vopsea albă pe scândura din care erau făcuţi pereţii lor, începea cu zero-zero, nu aparţineau din moşi strămoşi cefereului. Ele au fost, odată, ale căilor ferate germane. Sigur, n-aş putea să jur că aparţinuseră din capul locului cefereului nemţesc, dat fiind că armata germană, ca şi cea sovietică, de altfel, era foarte strângătoare, aşa că nu e de loc imposibil ca ele să fi fost rechiziţionate, vezi şutite, de prin ţările pe unde-au voiajat nemţii în al doilea război mondial. Chestia-i că, la sfârşitul războiului, ele se aflau pe teritoriul nostru, de unde n-au mai ieşit niciodată după aceea, pân-au fost trimise la fier vechi. Orice triaj din ţara asta ştia că n-are voie să le includă în garniturile care urmau să treacă graniţa. Erau numai pentru „intern”. Sigur, socoteala era că şi ceilalţi, nemţi, ruşi, sau cine-or mai fi fost, luaseră de la noi o grămadă de jucării dintr-astea, de care nu mai intenţionau să aducă vorba, aşa că am fi fost chit.

- Fiecare cu ce-l doare. Tu cu numerus clausus, ăsta cu cefereu’ lui... Am citit o cărţulie care cică ar fi fost stenograma procesului lui Antonescu, nici acum nu ştiu ce era, o ediţie clandestină, din 1946, făcută la repezeală după stenograma furată de la tribunal, sau o chestie de uz intern, care ar fi trebuit să fie citită numai de mahării din Partid. În orice caz, conţinea o grămadă de lucruri care n-aveau cum să-i facă plăcere Partidului, printre care şi constatarea că, până în patruşcinci, el, Partidul, n-a prea existat, sau a existat mai mult cu numele, sau că nu prea exista aici, la Bucureşti, ci doar prin Ardeal şi Banat şi aşa mai departe. În fine, ce m-a frapat acolo era stenograma unei discuţii dintre miniştrii lui Antonescu referitoare tocmai la chestia asta, a lui numerus clausus şi apoi a lui numerus nullus. Miniştrii se consfătuiau cum să facă să nu mai existe atâţia evrei cu diplome universitare şi asta, pornind de la ideea că nu e sănătos ca o minoritate de cinci la sută să dea douăşcinci la sută dintre băieţii cu diplome ai ţărişoarei. Până la urmă, au ajuns la concluzia că, dacă nu-i poţi pica la examene, fiindcă porcăria ar fi prea evidentă, atunci n-ai decât să le interzici să se înscrie. Tipii care nu voiau să te primească în utece or fi fost nişte nepoţi de-ai miniştrilor lui Antonescu. Cusuru’ cu voi, mă Harry, e că sunteţi nişte tocilari şi vă omorâţi după note mari, de aici porneşte totul, că vă daţi elevi-model. Păi, zi şi tu, nu e enervant să scrii tu, Peltz, sau Brunea Fox, sau Sebastian, într-o limbă românească perfectă, iar Căpitanul să-şi redacteze manifestele în limba lui de lemn cu zece greşeli gramaticale la cinşpe cuvinte? Nu e strigător la cer să laşi tu, Elias, ditamai avere Academiei Române, cu condiţia ca în spitalul înfiinţat din banii ăia să fie primiţi şi evrei? Îţi primim noi donaţia, da’ tot te înjurăm printre dinţi. Iar chestia cu accesul evreilor la Elias o punem în aplicare numai pentru evreii care sunt membri ai ceceului. Ăştia ştiu lecţia, îşi iau nume româneşti, nu amintesc niciodată că sunt evrei şi n-ar ajuta un evreu pentru nimic în lume, ca să nu se spună că, uite, jidanii fac gaşcă şi se ajută între ei. Trebuie să ţii cont, moşule, că pentru noi, întrajutorarea e o treabă din cale-afară de exotică. Şi finis coronat opus, la bătrâneţe se cară-n Israel şi se miră că acolo nimeni nu vrea să le ia în considerare vechimea în pecere.

- Chestia cu căratu’, în Israel, în Hypopotamia sau în Insulele Maladive, era frustrantă, într-adevăr, zice Marcel. Noi, ăştilalţi, nu puteam s-o facem. Mi-aduc aminte de fratele unei iubite de-a mele, Oana, pe care-am iubit-o nebuneşte vreo câţiva ani...

- Mihaela, Mirela, Monica, Nadia, Oana, Raluca, Rozalia... am ameţit când mi-am băgat, odată, nasul prin agenda lui, acum vreo câţiva ani, râde Adrian. Tu ţi-ai iubit nebuneşte agenda, Marcele.

- Şi ea pe mine, măi dragă. Fratele Oanei, un băiat extraordinar, la care ţineam foarte mult, a vrut s-o şteargă, în optzecişiunu. A încercat să treacă Dunărea înot, undeva, pe lângă Porţile de Fier, împreună cu un coleg de club, amândoi erau baschetbalişti. Au fost prinşi, bătuţi, au făcut şi ceva puşcărie... Pe când drăguţu’ de Harry putea să plece absolut legal... şi n-a făcut-o, de-aici se vede cât era de-al dracului...

- Ascultaţi aici: Şi atunci, toată drama vine din folosirea vagă a unui cuvînt căruia nu i se precizează întocmai semnificaţia – şi anume fascismul. Vag fiind, el poate fi aplicat oricărui curent naţionalist interbelic, iar, în cazul românesc, răsfrîngerea acestui termen asupra Mişcării Legionare aduce cu o ajustare ideologică făcută din nevoia de a-i încadra pe intelectualii legionari într-un orizont politic în care ei de fapt nu pot încăpea. Asta e România Cultă, măi dragă, nu vreun căcat de fiţuică de la Crâmpoaia.

- Mde, întrebare legitimă: ce-a fost, măi dragă, fascismul? Oare cum a fost? Oare chiar a fost? Şi secundo: ce ar mai fi trebuit să facă Mişcarea Legionară pentru ca băiatul din România Cultă să o considere şi el fascistă?

- Stai, că n-am terminat: În plus, dacă tendinţa este ca orice mişcare naţionalistă totalitară din perioada interbelică să fie etichetată drept fascistă, atunci omogenizarea terminologică, prin punerea în aceeaşi categorie a tuturor curentelor naţionaliste, este inevitabilă. Urmarea unui asemenea demers este că, printr-o nivelare ideologică, vom ajunge să acceptăm că orice naţionalism este o formă de fascism. Rezultatul va fi o culpabilizare profilactică a tuturor mişcărilor naţionaliste.

- Mda, o să cadă drobul de sare.

- Şi în plus, băiatul din România Cultă are cu totul altă tendinţă, face Marcel.

Se lasă tăcerea. Cei trei sorb gânditori din pahare.

- Dă-l dracului de autor onanim, măi dragă, zice într-un târziu Marcel. E un articol cu seria zero-zero, nu-i pentru export. Cine te pune pe tine să citeşti România Cultă.

- Ce diferenţă e între prostul care n-a citit nici o carte şi prostul care le-a citit pe toate? adaugă Adrian. Ăsta a citit multe, dar tot n-a înţeles nimic. Mătuşă, de exemplu, e un tip foarte citit, dar asta nu-l împiedică să facă nişte aprecieri uluitoare. N-ajunge să citeşti, mai trebuie să şi pricepi ce-ai citit.

- Uite cum stau lucrurile cu voi, persoanele publice, care mai apăreţi pe la televizor: un individ mediocru e atacat de către un alt individ mediocru care vrea să-i ocupe locul, pentru a putea fi el pe deplin mediocru – şi nu celălalt. Mediocritatea mea e cu totul altceva decât mediocritatea ta. Un cur obscur ca al tău nu merită să se afle pe un fotoliu strălucit, numai curul meu strălucit ar avea dreptul să se odihnească pe acela. Am să-ţi iau gâtul, ratatule, impostorule, căzătură. Vă mâncaţi ca câinii, măi persoanelor publice, pentru câte-un post de director al vreunui inexistent Institut bugetar, plătit cu leafă de secretor de stat. Nu există nimic mai caracteristic, pentru voi, decât scena aia din Rubliov cu cei doi cnezi, fraţi, călcându-se, pe furiş, pe picioare atunci când mitropolitul îi pune să se îmbrăţişeze în semn de împăcare. Na, uite c-am văzut şi eu Rubliov, sunt şi eu o persoană cultă. Chiar dacă nu publică.

- Eu n-am fost niciodată director. Şi nici n-am aspirat la asta, aşa că fac un pişu mic pe exemplele tale, măi cultură-în-timpul-liber, zice Adrian.

- Placido n-a citit nimic şi nu e prost de loc, zice Harry, mângâindu-l. Ştiţi că Placido este singurul pisoi din lume care merge tropăind? El n-are mersul prudent al felinelor la pândă. Nu are ce pândi, el nu e un vânător la mila norocului, el e un adevărat stăpân. Un proprietar care calcă apăsat, făcând parchetul să scârţâie. Şi care, seara, înainte de culcare, dă întotdeauna o raită pe acoperişul lui, unde nu se poate ajunge decât din balconul dormitorului, ca să fie absolut sigur că nici un cotoi invadator nu încearcă să-i hrăpească moşia. Numai după aceea vine şi se culcă, la picioarele mele, pe plapumă.

- Are mai mult instinct de proprietate decât stăpână-su, mormăie Adrian şi se duce la toaletă. Apoi, după o pauză lungă, se aude horcăitul rezervorului.

- Ce înseamnă omul năcăjit... oftează Adrian, aşezându-se la locul lui, lângă Placido şi turnându-şi în pahar. În ’91, când am ajuns la Dijon, primul lucru care m-a impresionat a fost apa de la robinet, la hotel. Curgea cu o presiune incredibilă pentru mine, locuitor al Bucureştiului, unde...

- Şi mie mi-a venit să râd, zice Harry, când am văzut pe National Geographic povestea cu aerosolii, cum că, atunci când tragi apa la closet, jetul ridică aerosoli, nişte particule microscopice de apă, care-ţi pot umple cu microbi şi bacterii periuţa de dinţi de deasupra chiuvetei. Poate la voi, mă troglodiţilor din Apusul cel putred, unde vi se varsă Niagara în budă – că noi, scuzaţi, avem numai lacul Băneasa, care ar fi chiar periculos să ne contamineze veceurile, avem destule necazuri şi fără asta.

EUROMUSEUM revistă trimestrială editată de Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, nr. 4 / 2007 (30.10.2007)

- 3 -

- Ia uite ce scrie aici: „oficiali corupţi şi slugi năimite”, Doamne, de când n-am mai auzit cuvântul ăsta...

- „Năimit” era una dintre cele mai grave injurii, ba nu, era era unul dintre cele mai aspre verdicte din arsenalul lui Nicolae Dragoş. Cum, nu ştiţi cine-a fost Nicolae Dragoş? Redactorul şef al Scînteii, în cele mai bune zile ale ei, prin anii optzeci. „Năimit” e un arhaism slavon, care nu a putut fi regăsit, în ultima jumătate de secol, decât în vocabularul Scînteii, unde el era rezervat duşmanilor de moarte ai şefilor lui Nicolae, de regulă, redactorilor de la Europa Liberă, adică singurilor oameni din lume care citeau Scînteia. „Năimit” la origine înseamnă „salariat”, iar din felul cum îl foloseau Nicolae şi ai lui ar fi trebuit să se înţeleagă că ei, scînteiştii, o fac din pur idealism. Că mănâncă căcat pe gratis, din pura şi simpla curăţie a sufletului lor de vestale P.C.R. Oricine foloseşte termeni dintr-ăştia, de la A. C. Cuza până la Goebbels, scuză-mă, Harry, contează pe rezonanţă, pe faptul că el, stimulul „năimit”, va deştepta ceva în adâncul cel mai adânc al receptorului, în mentalitate, adică în acea glandă minusculă din străfundul creierului mic care debranşează intelectul şi te cufundă în Muma Glie, te face una cu haita, turma, cireada, stupul, muşuroiul, gaşca. Ceea ce era de stimulat, aici – şi a fost din plin stimulat în ultima sută de ani, era convingerea că, în relaţiile dintre doi oameni, sau dintre două grupuri, poate exista numai dominare şi supunere, nicidecum colaborare. Ideea că relaţiile interumane se pot baza şi pe altceva decât câştig versus pagubă îi e absolut străină sufletului românesc, care a fost, este şi va fi medieval. Pentru ca să fi fost altfel, ar fi fost nevoie ca el să treacă prin experienţa comunelor libere sau a oraşelor privilegiate de la sfârşitul Evului Mediu apusean, ba chiar şi prin experienţa scrisorii de credit, care a fost inventată prin metropolele Mediteranei, pe la sfârşitul Antichităţii. Scrisoarea de credit poate fi folosită numai de parteneri care au absolută încredere unul în celălalt, ea a pus bazele capitalismului şi îi este cu totul inaccesibilă unuia obişnuit cu brigandajul. Dacă n-avem încredere unul în celălalt, nu există capitalism, nu există avantaj reciproc, vai, ce dragă-i era vorba asta lui Ceauşescu! ci doar jupân şi slugă, adică unul care ia totul şi altul căruia i se ia totul, inclusiv posibilitatea de a deschide gura. La noi, „subaltern” înseamnă întotdeauna „slugă”.

- Ca din carte vorbeşti, mânca-ţi-aş guriţa ta de ideolog ratat, face Marcel. Hai să-ţi spun una bună, apropo de discursul tău sută la sută antinaţional. Ştii, eu am copilărit la Arad, am locuit acolo până pe la cinşpe ani. Cam toţi colegii mei colecţionau timbre, şi eu, printre ei. Iar în clasa a opta, când ne-am mutat la Târgovişte, tata îşi găsise o slujbă acolo cu gândul că, uite, se face băiatul mare, o să meargă la facultate la Bucureşti, hai să ne dăm mai aproape, măcar, dacă nu ne putem muta în Capitală, ştiţi că n-o puteai face dacă nu corespundeai mai multor criterii, buuun, deci, în prima mea săptămână acolo, mi-am şi găsit vreo doi colegi filatelişti. Am început să venim cu clasoarele la şcoală, să facem schimburi, mă rog, ca între colecţionari. Diriginta, care aflase nu ştiu cum despre ce făceam noi în recreaţie, l-a chemat pe tata şi i-a spus că, în şcoala aceea, comerţul era interzis. Aşa că m-am lăsat de filatelie. Cred că mai am şi acuma clasoarele prin vreun geamantan. Dacă vă purtaţi frumos, vi le fac cadou.

- Mersi, moşule, eu m-am lăsat şi mai devreme, pe la nouă ani, când eram hitlerişti şi ne-au dus pe Bărăgan.

În 1987, Harry i-a făcut o vizită lui Costin Negruzzi. Costică Negruţ, celebrul actor, avea de vânzare o masă de sufragerie Louis-nu-ştiu-care, cu şase scaune. Aşezându-se pe unul dintre ele, lui Harry i-a trecut prin cap, automatic, „dintr-astea am avut şi noi, când eram copil”. Şi tot aşa, automat, a pipăit dedesubtul scaunului pe care stătea şi a dat de ceva ce părea să fie un plic sau un bileţel. L-a scos de acolo într-un moment când gazda ieşise din încăpere şi l-a băgat în buzunar.

Ajuns acasă, a desfăcut pliculeţul, pe care se afla, într-un colţ, semnătura lui stângace din copilărie. În el se aflau patru timbre, patru mărci poştale viu colorate, din Senegal sau din Sahara Spaniolă. Şi-a reamintit fulgerător: avea nouă ani când a furat cele patru timbre din clasorul lui Ginuţ, colegul lui de bancă. Urmărit de spaima de a nu-l întreba cineva de unde le are, le-a ascuns sub scaun, în tapiţeria acestuia. „Asta era la câteva zile după ce l-au arestat pe tata, chiar înainte de a ne da afară din casa noastră, când am plecat de acolo numai cu două geamantane” şi-a mai amintit el.

- Dar cum au ajuns la Costin Negruzzi? se întreabă el cu voce tare.

- Ce să ajungă?

- Masa şi scaunele din sufragerie, le-am cumpărat de la el. Cum a ajuns la el aşa o mobilă stil?

- De la o casare, probabil, de la teatru, îl lămureşte Adrian. Sau cumpărându-le, pe şest, de la vreun magazioner, face el, căscând şi întinzându-se.

În acest moment, de undeva, de după colţul clădirii, se aude glasul cotoiului. Dar ce glas! E un adevărat răget, nu mieunatul baritonal al lui Placido. Harry sare înspăimântat, rotind priviri pierdute şi dă s-o ia la fugă în direcţia urletului. Dar nu e nevoie, Placido îşi face apariţia – şi încă, în pas alergător. Vine, aşadar, fuguţa, sare pe masă în dreptul paharului lui Harry şi tot zbierând, scuipă în pahar ce-avea în gură. Cei trei se apleacă să vadă ce-i acolo şi rămân mască: înăuntru e un cap de găină. Iar Placido stă în fund şi-i priveşte de sus, cu aroganţă nedisimulată.

- Ce-ce-i asta? bâiguie Marcel.

- Ei, fi-r-ar a dracului, îşi trage Harry una peste frunte, cred că ştiu: l-am bătut ieri. L-am prins halind puiul din tava de pe aragaz şi i-am tras vreo două cu copanul peste bot.

- Şi adică, acum ţi-a restituit friptura? face Adrian.

- Păi, cred că da. Altfel, cum să înţelegi chestia asta?

- Placido e bărbat adevărat, zice Marcel, mângâindu-l, ştie că datoriile trebuie plătite. Ai văzut cum ţi-a spus, de faţă cu martori, „şi eu aduc de mâncare în casă”? E aşa cum am bănuit dintotdeauna, băiatul ăsta are mai multă demnitate decât noi trei la un loc. Bravo, Placido, eşti un tenor de renume mondial.

- Apropo, noi nu mâncăm ceva? întreabă Adrian. Mie, de exemplu, ulceru' nu-mi dă voie să stau nemâncat mai mult de trei-patru ceasuri şi s-au făcut cel puţin opt de când n-am mai văzut mâncare la faţă.

Cad de acord să sune la restaurantul chinezesc, care e destul de aproape, prin preajma gării şi să comande dragon prăjit cu sos de tigroaică în călduri. Şi încă şase, sau opt, sau zece sticle de Stella, fiindcă din stocul iniţial n-a mai rămas mare lucru, opinează Adrian şi Marcel.

- Cine dracu' mai bea atâta, se panichează Harry.

- Chiar dumneavoastră. Cu sprijinul nostru neprepuţecit, îl linişteşte Marcel. Aşa că puneţi mâna şi curăţaţi masa, vă rog.

În sfârşit, vine şi mâncarea chinezească. Un lung răstimp, nu se aud decât clefăieli.

- Doamne, parcă eram nemâncat de o sută de ani, oftează într-un târziu Adrian, crăcănând picioarele şi aprinzându-şi o ţigară. Sosul ăsta mi-aduce aminte de Sanda, ea punea la friptură sos curry, acum vreo douăzeci de ani, când nu prea se auzise pe la noi de-aşa ceva.

- Care Sanda, întreabă Harry, Sanda Marin?

- Sanda Borcea, o colegă de-a mea de facultate, n-o cunoşti. Pictoriţă. Şi gospodină excepţională, păcat că n-am rămas împreună, că era cât pe-aci să ne căsătorim, la un moment dat. A avut o mulţime de expoziţii în ultimii ani, dar, pe vremea aceea, n-o ducea prea grozav. Şi nici eu, asta era chiar în perioada când rămăsesem şomer, aşa că am fi tras mâţa de coadă, am fi fost două pagube la un loc. Ne-am întâlnit, absolut din întâmplare, acum vreo câţiva ani şi ne-am tot povestit, o dupăamiază întreagă, la un restaurant. Nu i-a fost nici ei uşor. A fost profesoară suplinitoare la pionieri, la o Casă a Pionierilor din centru. Faza cea mai monumentală mi s-a părut cea cu sorcovele de Gradul Zero. Cică la casa aceea a pionierilor se pregătea aşa zisul program artistic de Pluguşor, pentru Ceauşescu, respectiv copiii cu cravată roşie puşi să-i sorcovească, imediat după Anul Nou, pe el şi pe nevastă-sa. Iar profesorii de acolo, de la cercurile de arte plastice, erau puşi să confecţioneze sorcovele cu pricina, care trebuiau să arate corespunzător, nu ca orice sorcove, ci ca unele destinate unui obiectiv social-politic de importanţă primordială, măi tovarăşi. Sanda îmi spunea că, la douăşunu decembrie, în timp ce se munceau cu creaţiile alea, care trebuiau să aibă, desigur, un aer vesel, exuberant, optimist, dar să reflecte şi măreţia, sobrietatea, verticalitatea principială a subiectului căruia îi erau destinate, afară, în faţa uşii, se aflau nişte boxe de amplificare la care se auzea mitingul din Piaţa Palatului. Şi deodată, s-a auzit un vuiet, un huruit, ceva ca o pală de vânt suflând sălbatic în microfoane, iar lătratul lui Ceauşescu a încetat. Transmisiunea a fost oprită după câteva clipe şi imediat după aceea, a venit directorul lor, care i-a trimis pe toţi acasă. Aşa a năvălit Revoluţia Română peste Sanda.

- Impresionant. Păcat că nu i-ai cerut o sorcovă dintr-aia, cu autograful lui nea Nicu. Dacă mi-o dădeai mie, aş fi pus-o pe perete, la candelă, cască Marcel.

- Omul stăpânind animalul, asta-i o chestie curentă în univers, e chiar paradigma lumii noastre, logică şi justificată, aşa e normal, aşa trebuie să fie. Dar, dacă te uiţi la filmele cu animale de la televizor, parcă începi să nu mai fii aşa sigur de asta, la partea cu „normal” şi „justificat” mă refer. Şi dacă stai puţin de vorbă cu Placido, cum stau eu în fiecare zi.

- Invers se întâmplă mai rar, animalul dominându-l pe om, ca în Călătoriile lui Gulliver... dar Swift e irlandez, adică un individ cu înclinaţii genialoide, anarhice şi teroriste... cască Adrian.

- Da' în cazul lui ce explicaţie are, face Marcel, bătându-l pe umăr pe Harry şi făcând semn, din bărbie, spre cotoi.

- Ba pardon. Toţi şefii tăi erau nişte animale, ai spus chestia asta de nenumărate ori. Aşa că e mai degrabă invers, te-au călărit, nene, animalele, de s-au săturat...

- Nu sunt mistic, nu sunt prăpăstios, nu sunt Sfântul Ioan Gură de Aur, să redactez vreo apocalipsă. Singurele abisuri care m-au înspăimântat, de când mă ştiu, au fost cele din mintea vreunui tâmpit sau a vreunui fanatic. De fapt, poate, constatarea stupefiată că şi o formă primitivă de organizare a materiei poate avea ceea ce numim îndeobşte „suflet” şi „intelect” şi se prezintă îmbrăcată în ţoale contemporane. Asta mi se pare ceva într-adevăr apocaliptic, faptul că animalul începe să glăsuiască. Nu mă refer la Placido, dacă el ar începe să vorbească, asta ar fi de aşteptat şi de înţeles, ci la televizor, la ăştia de la televizor. Adevăr grăiesc vouă, sfârşitul lumii e undeva, pe-aci, pe după primul colţ, vorbeşte încet Adrian de unul singur.

- Dragul meu, eu sunt un fel de mistic şi sunt ferm convins că Paradisul există, la fel ca şi Apocalipsa. Desigur, nu sunt oameni în el. Numai animale.

- Bă deprimaţilor, bă frustraţilor, nţâţâţî, clatină Marcel din cap.

- Sfinţii în viaţă: cele mai rele otrăvuri - creştine, evreieşti, arabe, o ţine Adrian pe-a lui. Poate să-i cheme oricum, Tartuffe, Iţic sau Hasan, sunt la fel de dezgustători şi de periculoşi. Dacă stau şi mă gândesc, ăştia toţi sunt, de fapt, fraţi gemeni, ori mai curând, un siamez monstruos cu trei capete: unul fără ceilalţi nici n-ar fi de conceput. Şi toţi trei sunt fiii unuia şi aceluiaşi tată - Mârlanul Arhetipal, ieşit, dar încă nu de tot, direct din Muma Glie. Singurul care-a înţeles în ce consta, cu adevărat, problema a fost Shakespeare, care i-a inventat pe Ariel şi pe Caliban. Unul, numai spirit, iar celălalt, numai ţărână. Problema noastră, însă, e că Prospero, cel care-i ţinea pe amândoi în frâu, e mort.

- Suntem făcuţi din plămada viselor, fi-r-ar mă-sa a dracului. Ţi-am povestit ce-am păţit cu el anul trecut? Îmi picaseră două milioane pentru o jumătate de lucrare de licenţă cu care mă zdrobisem o săptămână întreagă şi nu ştiam ce să fac cu ei, când ai datorii de-o sută de milioane, două n-ajută la nimic, aşa că l-am sunat şi l-am invitat la un şpriţ la Border Line, unde chelneriţele sunt topless. Ne aşezăm noi la masă şi vine una zâmbăreaţă, cu o proră ca Pamela Anderson. Ei bine, când s-a uitat odată Adi la ea, fata a scăpat meniul din mînă şi şi-a acoperit, reflex, sânii. Avea o mutră de parcă văzuse lupul, îţi închipui cam ce privire avea ăsta, de-a speriat o fată care numai speriată n-a fost la vieţile ei. Piază rea, domle, cucuvaie, deochi, să nu se uite unul ca ăsta la tine, că-ţi usucă acţiunile la bursă. Cum scoate o vorbă, cobeşte.

- Avea sânii Monicăi, mă boule, de-aia mă uitam aşa, mi s-a părut că e Monica, de când aveam eu vreo douăjdoi de ani.

- Mde, stafia ţâţelor. A nu se confunda cu stafia lu' Hamlet ăl Bătrân.

- Stafie rasa Planturoasa de Bărăgan, completează Harry, căci şi el îl cunoaşte pe Adrian de atâta vreme.

- Eventual, Picanta de Calea Rahovei, adaugă Marcel. Sau Deşchiolata de Pantelimon.

De ce trebuie să-mi amintesc de fiecare dată că asta a fost imediat după dezastrul acela cu Nadia? La foarte scurt timp după rateul tragicomic cu Nadia, m-a învăţat Monica ce anume trebuie să-i faci şi să-i ceri unei femei să-ţi facă. Şi nu era decât cu doi ani mai mare ca mine... Urâtă ca dracu', chiar dacă era, în unele momente, o urâţenie nostimă de-ţi venea s-o săruţi. De baştină de prin Gorj, ea era, pe atunci, băgătoare de seamă la o fabrică de prin Colentina. Micuţă, brunetă şi ochelaristă, insignifiantă pe stradă, avea o mutriţă de şoricel, tare drăguţă uneori, mai ales atunci când zâmbea. Şi avea voinţă, ştiinţă şi mai ales, entuziasm. Am intrat în vorbă cu ea pe plaja de la Băneasa şi, cam după zece minute, eram lungit alături, cu un sân al ei în palmă, după ce ea se aşezase cu faţa-n jos pe cearceaf, ca să-mi vină mai la îndemână. Am plecat împreună după vreo oră de stat aşa. Am întrebat-o dacă ar vrea să se ascundă undeva cu mine şi a zis că da, dar unde? Dumnezeule, pe atunci încă nu auzisem cântecul acela cu viens, viens, ma brune, cachons-nous sans abri, aşa e, să ne ascundem unul în celălalt, dihania cu două spinări să le întoarcă pe amândouă lumii… I-am răspuns că avem unde şi atunci, fără alte explicaţii, ne-am ridicat şi ne-am apucat să ne îmbrăcăm. Ea era într-un maiou cum se purtau pe atunci, foarte răscroit, i se vedeau binişor sânii mici şi tari, cu sfârcurile negre. Marcel e beat sau exagerează de dragul efectului, fata de la bar n-avea nici o proră de Pamela Anderson, avea exact sânii ascuţiţi ai Monicăi, chiar dacă la faţă nu semăna deloc cu ea. În autobuz, şi-a ridicat ochii spre mine şi m-a privit ţintă, nu şi-a mai dezlipit privirea de a mea, a ţinut-o aşa tot drumul, lipită de pieptul meu, fără să scoată o vorbă. Ajunşi la mine, ne-am dezbrăcat şi, la fel de tăcuţi, ne-am sărutat mult timp, apoi ea a coborât, mi-a sărutat umerii, pieptul şi, pe neaşteptate, mi-a luat-o în gură. Era pentru prima oară că mi se întâmpla aşa ceva şi eram năucit şi nu-mi venea să-mi cred ochilor şi nu mă mai săturam să o privesc cum urcă şi coboară cu buzele pe obiectul veneraţiei sale, care, luat din scurt, s-a ...pronunţat groaznic de repede. Am avut, totuşi, timp să o previn. …Noroc că se găsea ceva de băut pe masă, s-a repezit şi a golit un pahar, dîndu-l, la fel de scurt, peste cap. Apoi am rămas moleşiţi, fără să ne privim, cu ea deasupra mea. Minionă cum era, nici nu era greu s-o ţii peste tine, ca pe o păturică, iar sînii aceia ascuţiţi te împungeau de-i simţeai până-n suflet. Într-un tîrziu, m-a sărutat. Am rămas aşa, tăcuţi, pînă ce ea mi-a şoptit: ce îndârjit ai fost... şi ce fierbinte... I-am spus, roşind, că e prima oară cînd mi se-ntâmplă aşa ceva. Nu mă minţi, a izbucnit ea în râs, chiar niciodată? şi nu ţi-e silă de mine? I-am sărutat buzele şi apoi i-am explorat toată gura de parc-aş fi vrut să ajung iarăşi acolo unde mă aflasem cu câteva minute mai înainte, numai că în alt fel. În luna de zile care a urmat şi în care ne-am văzut aproape în fiecare zi, lucrul ăsta s-a repetat de câteva ori. De fiecare dată, urmat de combinaţia aceea incredibilă de vermut alb românesc cu gin Covasna, care avea un miros neverosimil de colonie proastă. Şi cu puţină lămâie. Am întrebat-o odată, mai pe ocolite, de ce o face şi mi-a răspuns: fiindcă-ţi place. Dumnezeule, cât de mârlan puteam fi…

În mai optzecişiunu, am salvat-o, absolut din întâmplare, de la moarte, când a încercat să se sinucidă tăindu-şi venele. Aproape că reuşise, în momentul cînd am sunat-o, aşa, pur şi simplu, dintr-o toană a mea, căci îmi adusesem aminte de ea în dimineaţa aceea. Avem numărul ei de vreo doi ani, când ne întâlnisem pe stradă, după cam zece ani în care nu ştiusem nimic unul de celălalt. Cu mare greutate am reuşit atunci, în mai optzecişiunu, s-o fac să-mi spună, la telefon, adresa ei. Aproape că nu mai putea deschide gura. I-am trimis Salvarea, spunându-le celor de acolo să spargă uşa. Soţul ei, evident, nu era acasă. Ea se măritase între timp cu un tip care e depanator de televizoare, sau cam aşa ceva. O mai sun şi azi, din când în când. Îmi place, naiba ştie de ce, să-i aud vocea ca de copil. Şi poate, să ştiu că n-a mai încercat s-o facă. N-am adus niciodată vorba de sinuciderea ei ratată. Cred că nu-şi aminteşte că a vorbit cu mine atunci.

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge? De unde-i versul ăsta? nu-mi aduc, nu-mi aduc aminte, cred că de la Adrian l-am auzit, prin şaizecişiopt sau şaizecişinouă. E al lui Ahoe? de atunci când am băut cu el şi cu Ahoe la Peştera, iar Ahoe ne povestea că birtul acela era vestitul Singapore, unde se întâlnea el cu Pâcă, mai târziu şi cu Dimov, apoi şi cu Pucă. A coniac miroase-n aer şi-a praf de puşcă la subsol, iar mintea, ochiul meu matol se-ntunecă şi plâng a vaier – versurile astea de cine sunt? sunt ale lui Ahoe, ale lui Pâcă? Doamne, cum s-au dus toate, cu ţinerea mea de minte cu tot… A fost – când? în seara când ne-am întâlnit, eram toţi trei, cu Ahoe pe Ana Ipătescu, venea de la un meci de rugby din Parcul Copilului şi ne-a întrebat dacă nu vrem să bem un căcat, ei, am zis eu căcat, da' poa' să fie şi Muscat, a mai zis el, dar nu, până la urmă, am ajuns la incredibilul acela de Daniel Brănescu, undeva, prin Ştirbey Vodă, iar acolo se afla Doina şi treaba asta a durat treizecişişase de ani, mâine mă duc la cimitir, să văd unde găsesc frezii. Cât e de stâng şi văduv, el, care-a sărutat odată o gură de vulcan – asta de cine mai e? sună ca Baudelaire, dar e, probabil, de Constant Tonegaru, iar despre Doina poţi spune, într-adevăr, că era un vulcan. Liana i-a moştenit temperamentul, aşa cred. Când îi aud vocea, la telefon, rămân înţepenit câteva clipe, până să mă dezmeticesc, e vocea maică-si, vocea guturală a Doinei, ultima oară se auzea şi copilul plângând, în perioada aceea e foarte cald în Florida, probabil că din cauza asta plângea. Ar trebui să lichidez totul pe-aici şi să mă duc la ea, n-oi fi eu primul de-acolo care habar n-are de engleză.

- Marele savant, despre care se vorbeşte atâta, cu simpatiile lui legionare, ba nu, naziste, după cum susţin hermeneuţii care s-au ostenit să descifreze fiecare petic de hârtie scris de mâna lui, s-a aplecat cu pioşenie asupra manifestărilor expresive ale populaţiilor arhaice şi primitive, găsind în ele, acolo unde noi, profani superficiali şi aroganţi, am fi zis că-i vorba doar de bălmăjeli incoerente şi de superstiţii tâmpite, câte o frântură de sacralitate, adică de Raţiune Superioară. Şi Esoteric-Absconsă, vezi bine, adică nu la îndemâna oricui. Ananké ar fi fost o Moira, una dintre multele făpturi femeieşti, mai mult sau mai puţin divine, cu care s-ar fi încurcat fustangiul de Zeus şi căreia i-ar fi făcut un copil, dar, după alte opinii, ea era ceva mai mult, un principiu şi anume Nevoia, Ordinea Lucrurilor opusă Haosului, Imperativul Absolut, de care până şi Zeus asculta, cât era el de zeu autocrat, neputând să o nesocotească. Apropo, "ananghie" nu cumva vine chiar de la Ananké? Adică, eşti la ananghie atunci când faci ceea ce trebuie? A dracului gândire... Păi, să fi fost un neamţ, Hegel de-o pildă, ţi-ar fi spus că asta e tocmai libertatea, adică necesitatea conştientizată, cum ne tocau pe noi la cap, la orele de Învăţământ Politic! Adică, să vrei de mâncare atunci când ai! Şi nici de frică nu ne-a intrat chestia asta în cap, noi voiam de mâncare în fiecare zi! Ei bine, tocmai pe Ananké n-ar fi putut-o inventa subiecţii savantului nostru. Şi nici pe Elohim Unicul, de care voi, evreii, aţi făcut atâta caz, încât v-aţi atras ura şi dispreţul oamenilor muncii. [3] N-aţi inventat voi sosul curry, la urma urmei.

Sanda punea sos curry atunci când îl avea, iar Adrian trăgea concluzii pripite, generalizând, ca de obicei, în ceea ce-l priveşte. L-a servit o singură dată cu aşa ceva, atunci când tatăl ei s-a întors acasă după un voiaj de şase luni. Căci tatăl ei era vaporean, inginer pe o navă mare cât toate zilele, de un milion de tone, aşa le spusese Sanda colegilor ei.

Legătura lor începuse din anul doi de facultate, în modul cel mai banal-studenţesc cu putinţă. Într-o seară, la plecare, rămăseseră ultimii. Era îmbrăcată într-un cojoc lung, de oaie, pe care Adrian a ajutat-o să şi-l pună, iar ea, băgând mâna în buzunar, a dat acolo peste o hârtiuţă.

- Vali nu mai vine la film, nene, a spus ea, a luat-o prietenul ei la un bairam. Nu vrei să vii tu?

- La ce film? a întrebat el, prudent.

- Nu ştiu, e o vizionare la Casa Scînteii, a primit tata o invitaţie de la unul care lucrează acolo.

Glumea uneori cu el, spunându-i „nenea”, pentru că el era cu şase ani mai bătrân decât ea şi decât colegele ei de grupă, „piloase”, care „intraseră din prima”, în vreme ce el, care venea, din punctul de vedere al acelui mediu select, de nicăieri, trebuise să facă vreo câţiva ani de antecameră, fapt care-i conferea, acum, un avantaj evident, acela de a fi citit, în mare parte, cărţile din bibliografie încă dinainte de a le toci pentru examene. Şi îi stătea bine să-i spună aşa, cu aerul ei copilăresc, de fetiţă cuminte, timidă, care nu scotea o vorbă la seminare. În schimb, desena frumos, avea, neîndoielnic, talent . „Câţi ani ai tu, cinşpe, şaişpe?”, o tachina el, în primul an. „Nouăşpe, nene” îi răspundea ea, pisicindu-se.

Filmul de la Casa Scînteii era Sperietoarea, cu Hackman şi Al Pacino, o copie alb negru, fără titrare, dar întreagă, conţinând şi cele zece minute absente din versiunea care a rulat în oraş peste câteva luni şi care, din cauza acestei omisiuni, părea incoerentă. Tocmai acele minute, în care se întâmpla un viol homosexual într-o puşcărie, au nedumerit-o pe Sanda.

- Nene, ce făceau ăia în secvenţa din închisoare? l-a întrebat ea pe drumul spre casă.

Adrian a început să râdă şi a îmbrăţişat-o, mângâindu-i părul şi au rămas aşa mult timp. În cele din urmă, ea şi-a întors faţa spre el şi s-au sărutat îndelung.

Şi-au petrecut următorii doi ani împreună, „învăţând” împreună aproape în fiecare zi, până seara, când Sanda se întorcea acasă. Părinţii ei, surprinzător, n-au avut nimic împotriva faptului că Sanda aproape că se mutase cu totul la Adrian. Dar poate că asta se datora împrejurării că-l considerau mai curând drept meditatorul, preceptorul fiicei lor, căreia i-l povestea în fiecare zi pe Schlegel sau pe Walter Benjamin în cuvinte pe înţelesul omului normal, ei fiindu-i, evident, foarte greu fără acele povestiri – cam în felul acesta şi-a explicat Adrian lucrurile, mai târziu, când se gândea cu un pic de regret la ea. Şi la sosul curry.

Situaţia asta a durat până după terminarea facultăţii, până prin momentul repartizării în producţie. Toate posturile de pe listă erau în locuri unde n-aveai ce face cu diploma de licenţiat în arte, prin orăşele în care singura formă de artă erau filmele vechi de la cinematograful din centru. Majoritatea colegilor lui şi-au făcut rost de „negaţii”, nişte hârtiuţe prin care autorităţile din orăşelele cu pricina adevereau că n-au nici un post de oferit absolventului repartizat lor în chip de feştilă, de luminător estetic al populaţiei urbane şi agroindustriale, urmând ca, după aceea, absolventul să-şi facă rost de slujbă pe unde-o şti. Toţi au ştiut într-un mod absolut mulţumitor, adică în Bucureşti, ca să nu fie obligaţi la deplasări obositoare şi în fond, sub demnitatea lor. Adrian, însă, nu se afla în situaţia de a face mofturi. N-avea nevoie de o asemenea negaţie, fiindcă altceva decât postul pe care i-l dădea statul n-avea de unde să-şi procure. S-a dus unde-a fost trimis, într-un mic sat-oraş din Vâlcea şi a rămas acolo cinci ani. Iar Sanda a ajuns cercetător ştiinţific la un institut bucureştean. Chiar dacă le spusese părinţilor ei că vrea să se mărite cu Adrian, iar aceştia nu s-au opus, sfârşitul studenţiei i-a despărţit iremediabil.

Cam cinci ani, Adrian n-a mai ştiut nimic de ea, auzise doar, de la un fost coleg întâlnit întâmplător, că ea s-a măritat la scurt timp după terminarea facultăţii şi că avea doi copii. În vara lui optzecişidoi, a întâlnit-o într-un troleibuz. Au stat de vorbă pe îndelete, aveau mult de mers până la capătul liniei, unde locuia Sanda, în Balta Albă. Stătea cu chirie acolo, într-un apartament de două camere, ea şi copiii, căci divorţase între timp. Tatăl ei murise cu un an în urmă, iar ea a trebuit să se mute din vechea lor locuinţă, parterul unei vile elegante din Vatra Luminoasă, care i-a rămas fostului ei soţ.

N-avusese parte de o viaţă prea veselă, după cum povestea. Tatăl ei îi făcuse rost la iuţeală de un soţ, coleg de-al lui din marină, un tânăr ofiţer energic, cu relaţii şi cu o carieră strălucită înainte-i. Era energic şi bea mult, iar la beţie accentul moldovenesc i se accentua, îi înjura pe toţi cei din jur şi uneori, mai spărgea lucrurile din casă. Asta, până în urmă cu doi ani, când, la o discuţie cu socrul, i-a ars acestuia un pumn absolut convingător. Bătrânul s-a lovit cu capul de perete şi a stat cam o lună în spital, nu de alta, dar accidentul le dăduse doctorilor ocazia să-i redescopere şi unele probleme cardiace, tratate până atunci cu indiferenţă. A urmat divorţul, pe care, culmea, el l-a început – şi l-a terminat surprinzător de rapid, cu o sentinţă care-i dădea numai lui dreptul de a locui în casa propriu zisă a viitor-fostei lui familii, urmând ca Sanda şi ai ei să se aleagă cu restul, adică, de fapt, cu ceea ce ei stăpâneau de mult, dinainte de a-l fi cunoscut pe tânărul de viitor. Şi cu două cămăruţe minuscule la mansardă, în care acum locuia mama ei, plus o pensie alimentară cam simbolică, dacă ne gândim la banii ex-soţului, pe care, însă, el n-a plătit-o niciodată. Când a aflat că Sanda s-a dus din nou la tribunal pentru asta, i-a dat un telefon şi i-a spus că, dacă nu încetează, o să facă în aşa fel încât să o dea afară din serviciu şi să n-o mai angajeze nimeni după aceea. Iar tatăl ei şi-a reamintit, cu inima grea, că voinicul de ginere-său nu era nici mecanic, nici navigator şi nimeni nu ştia ce hram poartă, de fapt, ştiau toţi dar nu vorbeau despre asta, oricum, avea leafa cea mai mare din tot echipajul, după comandant, fireşte. Aşa că Sanda a renunţat. Iar tatăl ei murise în urmă cu câteva luni, de inimă.

Are dreptate Marcel, cred că port ghinion, îşi spune Adrian. Pe ce pun mâna se-alege praful. Exact la fel ca Jupânu’ nostru. Care-a dat mâna cu el ba a murit spânzurat, ba de cancer în floarea vârstei.

N-am ajutat-o cu nimic. Da’ cu ce-aş fi putut s-o ajut, când aveam leafa de mizerie pe care-o aveam şi eram ameninţat de două ori pe an cu restructurarea? Ba se desfiinţa prăvălia, ba se reducea drastic numărul de posturi… Oameni inutili ca noi n-au mai fost de când e lumea… Sanda a făcut sorcove de Gradul Zero, eu am făcut-o pe bibliotecarul la IPROFIL, unde erau o sută de cărţi şi un singur cititor, adică eu…

În ultimii ani, însă, nu s-ar mai fi putut spune că Sanda era inutilă, că lua o leafă degeaba. Începând din 1985, în fiecare vară, ea a făcut parte din marele colectiv de pregătire a grandiosului spectacol de douăzecişitrei august. „Consideraţi-vă activişti pe perioada acestei tabere”, le spuneau adevăraţii activişti, cei care urmau să ia câte-o primă de zece-douăzeci-treizeci de mii de lei după isprăvirea cu bine a Grandiosului şi nu mai călcau pe acolo până la data spectacolului – iar tabăra era cea a pionierilor (căci mai exista una, paralelă, a uteciştilor), organizată cu câteva mii de copii aduşi de prin toată ţara şi cazaţi în internatele bucureştene.

Deosebirea între profesorii suplinitori de pe la Casele Pionierilor şi activiştii veritabili consta, mai întâi, în suma primită. Suplinitorii încasau, teoretic, pentru asta o primă de o mie de lei, din care li se reţineau opt sute pentru mâncare, căci erau consemnaţi cu acea ocazie, timp de o lună şi mai bine, în internatele acelea, unde îşi petreceau şi nopţile, chiar dacă ei erau bucureşteni. În plus, suplinitorii erau cam singurii oameni ai muncii care aveau contracte de muncă temporare, pe durată determinată, cum li se spunea în termeni tehnici. Aşa că, atunci când te săturai de câte unul, nu era nevoie să-i „desfaci” contractul de muncă, un proces oarecum mai anevoios, ci era suficient să nu-i mai semnezi reînnoirea, la întâi august, ceea ce era infinit mai simplu. Asta îi făcea pe cei în cauză extrem de cuminţi şi de ascultători.

În ce-i privea pe copii, atât pe cei din Bucureşti, cât şi pe cei aduşi cu trenul, cu vagoane speciale, din ţară, ei erau mai degrabă veseli şi tratau toată afacerea ca pe o excursie, sau ca pe o ieşire la discotecă. În fond, pentru copii, chiar asta şi era. Dar, fireşte, numai dacă facem abstracţie de cele şase ore zilnice de repetiţii pe stadion, coordonate din pâdevî artistic de Hero şi de Sergiu, în soarele lui iulie şi fără şepcuţe, căci pe acelea Cooperativa Arta Şepcuţelor nu reuşea să le livreze decât pe la sfârşitul perioadei de pregătire. Cu toate că mulţi leşinau şi unii mai făceau crize de epilepsie, în general se simţeau bine după aceea, iar după prânz, uitau automat de neplăcerile primei părţi a zilei. Din fericire, timp de cinci ani, la Douăştrei August nu se înregistrase nici un deces (a fost unul, dar la Polivalentă, prin mai optzecişişase, în pregătirea unui 1 Iunie cu Tovarăşul şi Tovarăşa, când o enormă boxă de amplificare agăţată de plafon a căzut peste doi copii, pe unul omorându-l şi celălalt rămânând fără un picior, iar părinţii nu s-au dus cu toporul peste cei vinovaţi de asta şi din câte ştia Sanda, nici vreo reclamaţie n-au făcut, cine ştie, poate că li s-a dat apartament sau butelie de aragaz şi şi-au ţinut dracului gura, mai zicea ea).

O singură dată asistase Sanda la o împotrivire. Era o fetiţă de clasa a şasea, de pe la Cluj, care a cerut insistent, chiar foarte insistent, plângând şi făcând gălăgie câteva zile la rând, să plece acasă. În cele din urmă, n-au avut încotro, l-au sunat pe tatăl ei, care a venit în aceeaşi seară. În discuţia care a avut loc la Comandament, fiind întrebată despre motiv, fetiţa a spus că nu vrea să mai stea pentru că nu e nevoie de ea acolo: ea trebuie să deschidă gura prefăcându-se a cânta, iar sunetul vine, de fapt, de la difuzoare. „Altcineva cântă, nu noi” a spus ea. Tovarăşii din conducerea taberei au amuţit, la aşa ceva n-ai ce să răspunzi. L-au luat deoparte pe tatăl ei şi i-au explicat răbdător că nu trebuie să se pună la mintea unui copil care n-a fost educat corespunzător – şi are şi el o răspundere în privinţa aceasta – că fetiţa poate să plece, dar să nu se mire dacă în viitor vor avea şi ea şi părinţii ei de suportat anumite consecinţe ş.a.m.d. Cu toate astea, omul şi-a luat copilul şi a plecat.

În rest, copiii erau veseli, mai ales că mâncarea era cea mai bună care se putea imagina în România de atunci, dar nu asta îi seducea pe ei, ci sticla zilnică de Pepsi şi micuţa ciocolată chinezească aferentă, o tabletă de patruzeci de grame. Cu astea, copiii de atunci erau fericiţi.

Cât despre mâncare, acesteia, într-adevăr, nu i se putea reproşa nimic (decât, eventual, că era cam fadă, totul fiind preparat, din considerente antiepidemice, numai prin fierbere, iar fructele şi verdeţurile proaspete lipsind, din aceleaşi motive). Ea era alcătuită, în primul rând, din porţii consistente de pulpă de vită şi de porc, douăştreiaugustul intrând în categoria „tabără de muncă”, iar carnea nefiind mai veche de o zi şi provenind din crescătoria Gospodăriei de Partid de la ferma 30 Decembrie, care dădea de mâncare numai grangurilor din C.C. şi lui Ceauşescu însuşi. În plus, acolo au făcut cunoştinţă mulţi dintre aceşti copii (care nu erau nicidecum ai barosanilor vremii, ci ai „clasei muncitoare” propriu zise, copii crescuţi „la bloc” şi hrăniţi cu ce se găsea la Alimentara) cu produse exotice precum caşcavalul şi untul veritabil – toate astea, la discreţie.

Iar ei, paradoxal, nu le mâncau. Sanda, care s-a ocupat întotdeauna de cazări, dar la ora mesei trebuia să se afle printre copii, la cantină, a văzut mulţi care mâncau garnitura de cartofi fierţi şi nu se atingeau de carne, sau abia de ciuguleau din ea. Întrebaţi, copiii firavi de-i bătea vântul răspundeau „pentru că nu e bună”. Cum nu e bună?! „Nu-mi place” răspundeau ei.

Sandei i-a trebuit un timp ca să-şi dea seama ce însemnau răspunsurile lor: copiii aceia subnutriţi de prin Vaslui sau Simeria sau Medgidia nu erau obişnuiţi cu gustul cărnii şi nici al vreunor brânzeturi mai de Doamne ajută. După ieşirea din sala de mese, dădeau fuga la chioşcul din curte şi-şi cumpărau nişte napolitane nenorocite, de patru la leu. Alea le ţinuseră de foame toată viaţa lor de până atunci, cu alea erau obişnuiţi, alea însemnau mâncare pentru ei.

Sanda susţine că, de când a înţeles ce vor să spună copiii prin „nu e bună”, şi-a luat rolul în serios şi a început să se plimbe printre mese, făcând militărie cu copiii: „mănâncă toată carnea, cartofii poţi să-i laşi în farfurie”, le-ar fi spus ea. Şi adaugă că nu erau mulţi profesori care să facă asta.

Era atât de multă mâncare încât am înţeles cum urma să arate comunismul promis, zice ea. Adică, era atâta încât mai ajungea destulă şi la copii, după ce păduchii – bucătărese, femei de serviciu, directori de Case ale Pionierilor, activişti de la sector – plecau cu sacoşele şi portbagajele pline. A mai rămas caşcaval chiar şi după ce Oszkár, unul dintre adjuncţii Polianei, a umplut microbuzul Consiliului Naţional şi a plecat cu el, fără să semneze undeva de primire. La urma urmei, şi el şi colegii lui, activiştii din Consiliu, aveau copii, tot la copii ajungea caşcavalul. Iar directorul ei, care era, în toate taberele de Douăştrei August, şef de cantină, venea dimineaţa cu Dacia proprie – cu remorcă. Şi-a cumpărat remorca pentru tabără. Ajuta şi el cu ce putea, stăteam destul de prost la capitolul „mijloace de transport”.

EUROMUSEUM revistă trimestrială editată de Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, nr. 5 / 2007 (28.12.2007)

Va urma [4]

---

[1] Ironia sorţii face ca bătrânul de pe strada Buzeşti, omorât doar fiindcă n-a avut de lucru şi „s-a luat în gură” cu un militant politic înfierbântat, în iarna lui 1940 şi fiindcă în actele sale figura un nume terminat în „ovici”, să fi fost unul şi acelaşi cu cel care publicase, în tinereţe, sub pseudonim sau fără semnătură, articole precum cele de mai jos:

Poporul cel mai liber şi îngăduitor şi-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi slugarnice rase omeneşti. Pămîntul cel mai înflorit încape, palmă cu palmă, în mîinile cele mai murdare, raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject. Şi fiindcă la toate aceste procese de expropriere, agenţii de împlinire au tantiemele lor, de aceea, jidovimea şi judecătorii merg mînă în mînă sub pajura creştină cu două capete.

Fără a vărsa o picătură de sînge, fără muncă, fără inteligenţă, fără inimă, o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare, pune astăzi mîna pe un pămînt sfînt...

(Curierul de Iaşi, 30 septembrie 1877)

Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decît ca slabe începuturi şi că această clasă – excepţie făcînd de olteni şi ardeleni – e cea mai mare parte de origine străină. De aici abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol Îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decît proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă pînă azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărît pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămînea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici.

(Materiale etnologice privind în parte şi pe d. Nicu Xenopolus, criticul literar de la <<Pseudo-Românul>>, Timpul, Bucureşti, 8 aprilie 1882)

Pe acest ton sînt din nefericire ţinute toate aprecierile cîte ne vin din partea maghiară, sau mai bine, a gazetarilor pseudomaghiari de origine semitică.

Pentru a aprecia după adevărata lui valoare psihologică articolul din "Pester Lloyd" am trebui să fim semitologi. Dar valoarea lui istorică şi politică ne rezervăm plăcerea de-a o discuta punct cu punct, căci, dacă nu putem descoperi originea etnopsihologică a impertinenţei parveniţilor ovrei, cunoaştem însă bine, istoria română, maghiară şi polonă...

(Timpul, Bucureşti, 24 iunie 1883)

Citatele reproduse în această notă au fost preluate din volumul I de Opere politice de Mihai Eminescu, ediţie fără aparat critic, publicată cu sprijinul Ministerului Culturii din România (editura Timpul, colecţia Politikon, Iaşi, 1997, ISBN 973-9210-58-9, pag. 194-195, 81, 111).

[2]

Fişă de Cadre

UNGUREANU GHEORGHE

De-a lungul anilor, a fost învăţător, apoi muncitor necalificat (primitor-distribuitor, aşa scria pe cartea lui de muncă) la uzina 23 August, apoi muncitor necalificat la ICAB şi în fine, şef de echipă la acelaşi ICAB, de unde a şi ieşit la pensie. Despre viaţa lui de până în 1945, când a fost demobilizat din Divizia Tudor Vladimirescu, nu povestea niciodată nimic, nimănui. Nici despre faptul că, până în 1945, îl chemase Caranica.

Era un om singuratic acest Ungureanu. Unul dintre foarte puţinele locuri în care se mai întâlnea cu lumea, după ce rămăsese văduv şi, la puţin timp după aceea, ieşise la pensie, era bufetul Tismana de pe Calea Plevnei, unde se bea, la halbă, o bere neaşteptat de bună pentru preţul ei. Ca pensionar, devenise un pic mai vorbăreţ, el, care toată viaţa fusese un Mutulică.

Într-o seară, puţin înainte de ora închiderii, a emis o teorie revoluţionară cu privire la sfârşitul Germaniei lui Hitler. Năiţă Suru şi Georgel Pandele, comesenii, băuseră, la drept vorbind, mai mult ca el, fiindcă se aflau înşurubaţi pe scaunele Tismanei încă de la prânz, în vreme ce el îşi făcuse apariţia abia pe la cinci şi jumătate. Va să zică, Năiţă şi Georgel treceau în revistă ultimele luni din existenţa Reich-ului, când a început Ungureanu să-şi dezvolte propria teorie.

- Hitler a fost un om mare, da’ l-a mâncat Goebbels. Ăsta, vă spun eu, era jidan. Ştiu io ce zic, era jidan. Bă, eu l-am cunoscut pă un văr d-al lui, de-aici din Bucureşti. Goebbels l-a făcut, Goebbels l-a terminat pe Hitler. N-a murit, bă, cu Hitler, astea-s basme, propagandă. A turnat benzină pă el şi i-a dat foc după aia.

Şi n-a mai scos un cuvânt toată seara, deşi Năiţă şi Georgel l-au somat să prezinte dovezi în sprijinul alegaţiilor sale.

[3] "Ura şi dispreţul oamenilor muncii" - formulă folosită în textul jurământului militar, în cadrul forţelor armate ale R.S.R.

[4] Pentru că subsemnatul nu este primul autor care s-a aplecat, în ultima vreme, asupra interesanţilor ani ’40, mi se pare oportună reamintirea păţaniilor domnului Dumitru Crudu, un confrate pe care nici măcar n-am avut ocazia de a-l cunoaşte în persoană – şi care, după cum se vede, a fost tras de urechi pentru oarece „obrăznicii” chiar mai nevinovate decât cele din paginile mele de mai sus. Iată o parte din interviul acordat relativ recent de domnia sa pe această temă, care arată că în România de azi, democrată nevoie mare şi membră a Uniunii Europene, mai există oameni de bine care mor de grija lui Mihail Sebastian – şi se inflamează cam în stilul băieţilor de la Teheran când vine vorba de o caricatură apărută în Danemarca. Ştiu că au murit şi de grija prezentului text al meu, dar nu-mi bat, deocamdată, capul cu asta (revista Euromuseum şi-a încetat existenţa odată cu publicarea capitolului 3 de mai sus, respectiv în momentul când următorul, cel în care e vorba de celebrul film „Puterea şi adevărul”, era „pe ţeavă” – simplă coincidenţă, nu-i aşa?)

Sunt obişnuit cu grija lor încă de prin 1980 (ba chiar şi cu ei, ca animale, fiindcă sunt cam aceiaşi), aşa că-mi văd de drumul meu. Fiecare cu ale lui: eu cu scrisul, ei cu funcţiile de purtători de grijă. De-aia-i ţară democrată, ca să încăpem toţi în ea. Iar securistul să pască alături de miel, aşa cum scrie la scripturi că o să fie după Judecata de Apoi.

În altă ordine de idei, reamintesc că uzanţele mă obligă să dezvălui provenienţa citatelor pe care le utilizez.

Aşadar, cele citite de către un personaj de aici într-o revistă literară (Şi atunci, toată drama vine din folosirea vagă a unui cuvînt căruia nu i se precizează întocmai semnificaţia – şi anume fascismul. Vag fiind, el poate fi aplicat oricărui curent naţionalist interbelic, iar, în cazul românesc, răsfrîngerea acestui termen asupra Mişcării Legionare aduce cu o ajustare ideologică făcută din nevoia de a-i încadra pe intelectualii legionari într-un orizont politic în care ei de fapt nu pot încăpea.) provin din cuprinsul articolului A fost Eliade fascist? de Sorin Lavric (România literară nr. 7/22.02.2006, pag. 15).

O perioadă catastrofală din istoria României

interviu cu Dumitru Crudu realizat de Elena Vlădăreanu

ROMÂNIA LIBERĂ, sâmbătă 11 noiembrie 2006

- Cum ai ajuns la CopyRo?

- La CopyRo am ajuns după ce am aflat că această organizaţie a trimis o scrisoare Teatrului Naţional din Iaşi în care susţinea că reprezentarea piesei mele despre Sebastian ar putea aduce un prejudiciu de imagine lui Sebastian. Eu nu cred că lucrurile stau chiar aşa. De aceea am mers la CopyRo şi am vorbit cu conducerea acestei societăţi. Discuţia a fost neaşteptată pentru mine pentru că argumentele mele nu au fost luate în seamă, iar eu ziceam un lucru foarte simplu, că textul meu are drept punct de plecare biografia lui Sebastian şi Jurnalul acestuia, însă, în cele din urmă, ceea ce fac eu este totuşi o ficţiune. Nici mai mult, nici mai puţin, la un moment dat, cei de la CopyRo mi-au spus că dacă aş înlocui numele lui Cioran, Eliade, Camil Petrescu sau Nae Ionescu cu unele inventate atunci nu ar fi nicio problemă şi piesa ar putea fi jucată. Aşadar, atât din scrisoarea trimisă teatrului, cât şi din discuţia pe care am avut-o reiese că această organizaţie este împotriva montării piesei la Teatrul Naţional din Iaşi.

- Se poate vorbi de un prejudiciu de imagine adus lui Mihail Sebastian şi celorlalţi?

- Nu. Pentru că vorbesc despre o perioadă concretă (regimul lui Antonescu şi ascensiunea legionară) despre care toată lumea ştie că a fost catastrofală pentru istoria României. Personajele textului meu trăiesc anume în aceste timpuri vitrege. Unii au reuşit să reziste, iar alţii au făcut foarte multe compromisuri şi treaba asta este cunoscută. În acest sens, nu inventez ceva care nu există. Mie îmi place foarte mult opera lui Eliade, Cioran, Ion Barbu sau multi alţi scriitori, însă mi se pare ciudat felul cum s-au manifestat în acea epocă. Asta este una dintre temele piesei mele. O alta e cum poţi face artă în nişte vremuri foarte tulburi. Câte şi ce concesii trebuie să faci pentru a te menţine la suprafaţă? E o altă întrebare la care încerc să răspund. …

www.ciocu-mic.ro

Publicaţie de arte parţiale

a lui Dan Predescu