Dali clarvăzătorul

 

 

                Salvador Dali a fost una dintre cele două “imensităţi” ale artei secolului douăzeci, care este, încă, vrând-nevrând, al nostru – cealaltă fiind, zic eu, Pablo Picasso, tot un spaniol.

Picasso picta într-un mod nemaivăzut, cu o linie cum nimeni nu şi-a putut imagina până la el, subiecte adesea clasice, ştiute de mult, din mitologie. În aceeaşi epocă şi exact invers,  Dali picta într-un mod aparent academic, cu mâna, parcă, a lui Rafael sau Ingres, dar cu fantezia lui Hieronymus Bosch, subiecte pe care numai paranoia sa de dimensiuni cosmice ar fi putut să le inventeze: girafe în flăcări, ceasornice lichefiate, un crucifix nuclear…

Formula asta e vizibilă, sesizabilă şi în romanul lui, căci Dali a comis şi proză, una la fel de provocatoare ca şi tablourile sale. Chipuri ascunse (1) este, însă, singurul său roman, pus pe hârtie în 1943, în doar patru luni, după cum afirmau apropiaţii săi. În prefaţă, el explică şi motivul pentru care a simţit nevoia acestei cărţi: printre altele, pentru că dacă n-ar fi scris-o el, ar fi scris-o altcineva în locul său – şi ar fi făcut-o prost. Putem să-l considerăm un geniu al picturii universale sau un clown ahtiat de celebritate şi scandal, dar trebuie să admitem că Dali a reuşit performanţa de a fi grandoman fără a deveni ridicol sau odios. Şi, citindu-i romanul, să acceptăm că, în orice caz, acesta nu e de lepădat, iar plicticos nu e nici o clipă. 

Formula, reţeta “conţinut inedit, adesea şocant de nou, într-o prezentare clasicizantă, consacrată, ba chiar vetustă” e de-a dreptul ostentativă în cartea lui, care începe într-un mod foarte academic, foarte “franţuzesc” …foarte “secolul al XVIII-lea”. Scriitura aminteşte de Legături primejdioase şi de Mânăstirea din Parma, dar faptele povestite se petrec în Franţa, nordul Africii şi Statele Unite, în anii 1934-1943, sub ameninţarea permanentă a hitlerismului şi comunismului. Şi apoi, în plin război mondial. 

Personajele de prim plan fac parte dintr-o societate selectă, aristocraţi, politicieni, aviatori, ziarişti. Fundalul îl constituie manifestaţiile soldate cu grămezi de morţi pe străzile Parisului, care au precedat venirea la putere a Frontului Popular şi apoi, ocuparea oraşului de către armata lui Hitler, rezistenţa şi emigraţia.

 

Velotaxiuri. Paris, 1944  

 

Pe acest fundal, o poveste de dragoste imposibilă, à la Tristan şi Isolda, între un conte Grandsaille şi o Solange de Cléda, de viţă nobilă şi ea, fără îndoială, două fiinţe care se doresc nebuneşte, dar pe care, timp de ani de zile, caracterul, convenienţele, propriul lor cod comportamental  (şi în cele din urmă, războiul) le împiedică să-şi împlinească dragostea. E partea cea mai eterică, dar şi cea mai neconvingătoare, a cărţii.

Scriitorul Dali e un amestec de influenţe nu întrutotul asimilate, s-ar zice. Acolo unde descrie atmosferă şi personaje la modul realist-tradiţional, dă mici bijuterii de

stil, aparţinând unui adevărat cunoscător. Când vrea să construiască, în manieră wagneriană, imposibilul (lucru care, de altfel, i-a reuşit în pictură), imposibilul, adică “identificarea transcendentă cu obiectul” dorinţei, cum spune el însuşi, lucrurile încep să meargă mai anevoios.

            Sigur, Dali nici măcar nu e primul autor căruia i se întâmplă ca personajele “negative” să-i reuşească foarte bine, să fie realizate, consistente, “zemoase” – în vreme ce personajele “pozitive” să fie palide şi inconsistente. Numai că, la Dali, problema nu se pune în termenii aceştia: nici vorbă de pozitiv-negativ, bine-rău. Cel mult, de personaje care au stil şi altele care nu au aşa ceva. Termenul “suprarealism” se potriveşte picturii sale care şi-a propus să “fotografieze” visul, irealul, imaginarul. Romanul acesta, însă, e impregnat de altceva: de estetism, deci nu de atitudinea celui care crede că unu plus unu fac trei, ci de a omului care ştie că unu plus unu fac doi, dar chestia asta îl scoate din sărite.  Ceva asemănător simţea, la urma urmei, şi Oscar Wilde.

            Dar să ne întoarcem la text… Plăcerea lecturii rezidă în pagini ca aceasta, unde Dali descrie – sau, mai degrabă, desenează – personajele aşezate în jurul unei mese:

            Şi tot astfel, nasul drept al vicontelui d'Angerville, care aspira la un dandysm anglo-saxon, se putea umfla dintr-o dată, transformându-se în nasul în formă de pară, savuros de galic, al bunicului său, care putea la rându-i să se micşoreze devenind cel al unei marmote, acoperit cu blană şi murdar de ţărână, pierdut în infernala hrubă a originilor sale atavice.

             La fel ca în faimoasa serie de monştri desenaţi de Leonardo, se putea observa aici fiecare din chipurile invitaţilor, înghiţite în ferocele angrenaje ale anamorfozei, răsucindu-se, curbându-se, lărgindu-se, lungindu-se, transformându-şi buzele în bot şi îngustându-şi maxilarele, comprimându-şi ţeasta şi turtindu-şi nasul, făcând să se ivească cele mai îndepărtate vestigii heraldice şi totemice ale propriei lor animalităţi. Nimeni nu putea scăpa acestei inchiziţii optice, subtile şi crud revelatoare, capabile, datorită imperceptibilei torturi a constrângerii, să capteze în mijlocul celor mai distinse şi mai autentic aristocratice aparenţe mărturisirea unor rictusuri degradante şi a unor strâmbături inavuabile. Era ca şi cum s-ar vedea, într-o brutală şi demonică străfulgerare, colţii strălucitori ai unui şacal sclipind pe chipul divin al unui înger, sau ochiul stupid al unui cimpanzeu lucind sălbatic pe deasupra trăsăturilor senine ale unui filozof.

            Splendid pasaj! Dar ceea ce pare cu adevărat uluitor, acum, la şase decenii de la publicarea cărţii şi la o sută de ani de la naşterea autorului, este că Dali a anticipat cu aproape doi ani sfârşitul lui Hitler, pe care l-a descris vizionar, într-un mod de o exactitate superioară, mai presus de amănunte. A fost, probabil, singurul om din vremea aceea care l-a intuit pe dictator. Şi de asemenea, unul dintre foarte puţinii care ştiau, în zilele când Londra era la un pas de a dispărea de pe hartă sub loviturile rachetelor nemţeşti, că Germania va pierde războiul. 

Cartea lui Dali trebuie citită. Şi e şi bine tradusă. De Ileana Cantuniari.