Tudor Arghezi faţă cu Lenin şi Hitler

„Virajele” unei biografii de pamfletar cenzurat

 

Volumele 40, 41 şi 42 din seria de Scrieri publicată de editura Minerva grupează şi vor grupa, în cea mai mare parte, articolele de gazetă ale lui Tudor Arghezi care au fost omise din cuprinsul celor apărute până în 1989. Cu alte cuvinte, este vorba de articole cenzurate. Cele din volumul 41, recent apărut, poartă titlul Tablete de cronicar III şi datează din anii 1933-1942.

            Pusă într-o ordine meticuloasă chiar de către poet la începutul anilor ’60, materia ediţiei de opere presupus complete a fost, de fapt, descompletată într-un mod cât se poate de semnificativ – şi aceasta, cu acordul resemnat al autorului însuşi, care, la cei peste 80 de ani ai săi, nu mai avea, probabil, energia să se bată pentru toate scrierile sale. Că, însă, n-a intenţionat să lase deoparte nici una dintre ele, e destul de limpede, judecând după însemnările făcute pe marginea textelor eliminate: „pentru mai târziu”, „când se va putea”, „după moartea mea” – opinează dl Traian Radu, coordonator al ediţiei, alături de dna Mitzura Arghezi.

            Mulţimea impunătoare a articolelor politice ale marelui artist, răspândite prin publicaţii durabile sau efemere, lasă să se întrevadă câteva constante, printre care aderenţa sa adesea afirmată la social-democraţie, un anticomunism virulent derivat din rusofobie şi simpatiile sale monarhiste, ori, la un moment dat, legionare.

           

În eseul Însemnări ruseşti din nr. 8-9/1941 al Revistei Fundaţiilor Regale, el scrie:

Neamul acesta, pe care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie internaţional şi naţionalist, şi şovin în acelaşi timp, pravoslavnic bigot şi ateu, de-a valma… Lucrurile ce se bat cap în cap îşi împletesc coarnele într-o logică înspăimântătoare. Diametralele opuse duc la unicul oblic şi la sinteza neagră.

            Sau, în acelaşi eseu, prin gura unui personaj:

Ce mă înfricoşează la ei e inaptitudinea lor la dragostea de oameni, pe care îi dispreţuiesc, facultatea lor rece de nimicire şi devastare, uscăciunea de suflet. Le lipseşte un organ pe undeva, care defineşte omul, şi această absenţă a unui esenţial enigmatic le dă o tenacitate fioroasă. Rîvna lui Ulianov e să stăpînească poate că mai puţin Împărăţia decît fracţiunile celelalte revoluţionare, ca să le anihileze.

Aceasta, după ce, cu ani înainte, descrisese astfel revoluţia comunistă:

O dictatură, care, departe de a fi a proletariatului, este a unui singur om cu un pumn de oameni, îşi asasinează zilnic partizanii, cu o sete de sînge a fricii zilnic amplificată şi ocupă mai mult de jumătatea Europei şi a treia parte aproape din continentul asiatic într-un bloc compact, imposibil de ştirbit şi dezagregat decît tot prin război şi revoluţie (articolul Un nou temperament, în Bilete de papagal nr. 16/1937, nesemnat).

 

Aversiunea sa organică faţă de arbitrariul şi dezordinea absolute, pe care le vedea întruchipate în giganticul imperiu vecin – dar şi, într-un mod, ce-i drept, puţin diferit, de eternele metehne balcanice ale vieţii social-politice româneşti, pe care le-a atacat cu aceeaşi violenţă – l-au determinat, probabil, să admire, cu invidie nostalgică, ordinea şi civilizaţia occidentale, ale căror superlative i s-a părut dintotdeauna că s-ar afla în Germania. Acesta pare să fie motivul cel mai plauzibil pentru care a salutat cu entuziasm venirea la putere a lui Hitler:

Am urmărit din Bucureşti vocea noului cancelar german şi uralele celor douăzeci de mii de ascultători. Ce poate ieşi din acest fier şi din această piatră, adunate să dea o ineluctabilă sentinţă beznei comuniste, a căreia sentinţă a fost categoric declarată, n-ar putea spune nici bărbăţia luptătorului hotărît, nici laşitatea omului politic, corcit între şovăire şi îndoială.

...  

            Trăim o epocă a cîrpei, în vreme ce alte popoare retrăiesc epoca bronzului masiv; cîrpă moale, slabă, cîlţ. Contagiunea manifestîndu-se însă de la popor la popor, se speră că începutul hitlerist al Germaniei va introduce în aerul moleşit al continentului mirosul aspru al răcoarei alpine, care va putea ajunge pînă la noi, ca să ne scape de lingori.

...

            Vocea domnului Hitler a sunat altfel decît toate vocile din paisprezece ani de pînă acum.

(articolul Hitlerismul, în Progresul social nr. 2/20 februarie 1933)

           

Despre Moţa şi Marin, cei doi legionari morţi în războiul civil din Spania:

Îmi face plăcere că ştiţi şi dumneavoastră pe dinafară versurile mele, ca Vasile Marin, însă nu se putea cita numele dumneavoastră, care abia se face cunoscut printr-o scrisoare, numai pe temeiul acestui merit, desigur, măgulitor. Dumneavoastră, slavă Domnului, trăiţi, chiar dacă aveţi o idee sau o credinţă, pe cînd Marin şi Moţa, care n-au sucombat de indigestie sau scarlatină, au murit precis pentru aceste două lucruri, o idee şi o credinţă.

...

            Moţa şi Vasile Marin nici n-au fost măcar nişte oameni de rînd, pentru ca filozofia de pe sofale să le găsească lamentabila scuză a sacrificiului de sine într-un fanatism primitiv şi necontrolat. Intelectuali de cea mai fină rasă, ei au dat o dezminţire violentă acestui viciu de cinică putrezire care caracterizează curent pe cărturarii adaptaţi societăţilor moleşite şi puhave prin toate mădularele şi fibrele fizice şi sufleteşti, şi moartea lor voluntară, căutată cu simplicitate, în marginile unei discipline aspre, a făcut într-un văzduh de pîclă orgoliile să se umilească. Aproape devine indiferent să se precizeze sensul politic al unui supraom.

(articolul Domnului M.R., în Bilete de papagal, vol. III, nr. 9 [486], 1937, p. 179, semnat A.)

           

Baroane! (publicat, sub genericul Bilete de papagal, în Informaţia zilei, Bucureşti, la 30 septembrie 1943 – la vreo jumătate de an după lămurirea lucrurilor la Stalingrad, D.P.), unul dintre puţinele pamflete argheziene de care mai era voie să se pomenească după 1944, avea să marcheze o cotitură de 180 de grade în simpatiile politice ale autorului. Atacul furibund la adresa lui von Killinger, ambasadorul nazist la Bucureşti, dar şi a ţării pe care o reprezenta el, i-a adus autorului binecunoscuta încarcerare în lagărul pentru deţinuţi politici de la Târgu Jiu – şi n-a fost suficient, după război, pentru a i se face uitate păcatele de dinainte.

            Totuşi, curios pentru cine cunoaşte „intransigenţa partinică” a conducerii comuniste de după aceea, faimosul articol al lui Sorin Toma, din 1948, care a marcat punerea oficială la index a lui Arghezi, îi reproşa numai „delicte” estetice şi indirect politice. La urma urmei, poetul se putea aştepta la mult mai rău, dacă ne gândim la soarta altora cu vini mai mărunte din punctul de vedere al regimului...

            Toate la un loc au constituit, ulterior, motive de teamă pentru autor – şi explicaţii ale „colaboraţionismului” cu regimul comunist, care i se impută astăzi.

            În prezent, primele volume ale ediţiei (demarate în 1962!) constituie rarităţi bibliofile. Seria, câtă a apărut până azi, poate fi cumpărată pe piaţa liberă cu un milion de lei (cca 110 dolari SUA) şi nu mai e, de mult, la îndemâna liceenilor şi studenţilor, cărora le-ar fi atât de necesară – căci cuprinde, mai ales în ultimele ei volume, şi lucruri care nu se învaţă, în ruptul capului, la şcoală.  

 

PRIVIREA nr. 136, 26.08.1998, pag. 48

 

După „privatizarea” sa survenită la scurt timp după apariţia articolului de mai sus (şi care părea mai curând o desfiinţare, pentru că nu s-a mai auzit nimic de ea vreo câţiva ani buni), editura Minerva a reapărut. Cu ce? Cu literatură Science Fiction, conform ziarului România liberă. 1 E bun şi SF-ul din secolul XIX la ceva, chiar dacă e nevandabil: la scrierea istoriei literaturii române din secolul XX.

                                                                                      (D.P.)