Bolero

(nu de Ravel)

 

Din jurnalul slugerului Iordache Copăcianu:

 

20 Fevruarie 1824

          Astăzi am isprăvit "Candide". Miluţ, feciorul meu, a spart vaza cea mare de China. Spune că a avut nevoie de două cioburi albastre ca să le pună drept ochi momâiei de omăt pe care a iscodit'o ân ograda dindărăpt. N'am făcut altceva decât să'l mustru. Deşi vaza m'a costat cinci zeci de taleri austriaci, n'am putut să'l lovesc. Câtă bătaie am mâncat eu de la tata... N'aşi fi ân stare să lovesc vreodată o fiinţă omenească. Trăim Vremea Raţiunii !

 

S

 

Din jurnalul ispravnicului Émile Copatchano:

 

12 Iunie 1856

          Monsieur Fourneret a trecut astăzi pe la mine. I'am ânnapoiat "Marion de Lorme", mulţămindu'i cu lacrămi ân ochi pentru desfătarea ce mi'a pricinuit'o cu dânsa şi rugându'l să âmi mai aducă cărţi de ale lui Hugo. Jucându'se de'a Garibaldi, Renică, feciorul meu, a răsturnat scrinul din odaia cea mare de la mijloc, cu cele şase duzini de pahare din cristal. N'am fost ân stare să'l cârpesc. Câtă bătaie am mâncat eu de la tata... Dar suntem oameni civilizaţi, ce Dumnezeu !

 

S

 

Din jurnalul maiorului René Copăcianu:

 

6 Octomvrie 1896

Astăzi am izbutit să cumpăr "Crima lui Sylvestre Bonnard". Văzându'mă cu ea, colonelul s'a înnegrit la faţă şi mi'a aruncat în treacăt: "Domnule maior, mai bine ai face niţică instrucţie suplimentară cu oamenii, că batalionul ăla al dumitale merge taman ca un câcat în praştie !" Canalia asta analfabetă ! Fii'meu Carol mi'a şterpelit sabia, s'a ascuns cu ea în bucătărie şi a ţinut'o deasupra focului până s'a încins şi mânerul. Zice că a vrut să vadă cum se căleşte oţelul... Va trebui să'mi cumpăr alta – şi solda viitoare e dată de pe acuma la băcan şi la croitor. Totuşi, n'am fost în stare să'l altoiesc pe Cărluţă aşa cum ar fi meritat. Nu sunt eu acela care să'şi educe copiii cu pumnul. Câtă bătaie am mâncat eu de la tata... Dar trăim în secolul nouăşpe, ce dracu' !

 

S

 

Din jurnalul lui Carol Copăceanu, funcţionar la Ministerul de Justiţie:

 

5 Martie 1930

          Am reuşit să pun mîna pe Proust. Asta m'a costat tot ce'mi mai rămăsese din leafa trecută, iar următoarea e încă departe... Marcel s'a apucat să'mi picteze cu acuarele cele patru costume din şifonier. A mîzgălit pe pieptul fiecărei haine – şi al celor două sacouri, pe deasupra – un şir de decoraţii. Cică "am vrut să ai şi tu decoraţii, ca Tataia !" În prima clipă, mi'a venit să'l omor. Totuşi, n'am fost în stare să'i trag nici măcar o palmă. Cîtă bătaie am mîncat eu de la tata...

 

S

 

Din jurnalul lui Marcel Copăceanu, ajutor de şef de echipă la Întreprinderea de Salubritate:

 

16 iulie 1956

           Astăzi, după o dimineaţă întreagă de încărcat şi descărcat şi, pe deasupra, trei ore de Învăţămînt Politic, m-am întors acasă cu gîndul să îmbuc ceva, să iau cele douăzeci de volume de Proust rămase de la tata şi să i le duc asistentului acela de la Filologie, care promisese că-mi dă pe ele patru sute de lei. Ajuns în curte, l-am găsit pe Vladimir jucîndu-se cu nişte avioane de hîrtie. Am ridicat unul şi am văzut că era făcut dintr-o pagină tipărită pe franţuzeşte. Cuprins de o bănuială sinistră, am dat fuga pînă în casă şi am descoperit că jumătate din "Timpul pierdut" avea foile smulse. L-am snopit în bătaie. Fără un pic de bubuială, este de neconceput o atitudine principială şi combativă. Pe mine, tata mă bătea de trei ori pe zi şi tot am ajuns om al muncii, sindicalist, în ciuda originii mele sociale nu prea sănătoase.

  

   

 

Gardul

 

Administratorul avusese ideea să planteze în faţa blocului câteva straturi cu flori. Până aici, toate bune şi frumoase, muncisem cu toţii fără murmur atunci când el ne scosese, într-o duminică dimineaţă, din bârlogurile noastre, răzoarele se aliniau frumos sub ferestre şi parcă distanţa de douăzecişicinci de metri dintre ale noastre şi cele de vizavi se dublase dintr-odată, nu mai aveam senzaţia stupidă că ne suflăm unii altora în ciorbă, la ora mesei.

După numai câteva zile, a trebuit, însă, să constatăm că împrejurimile erau pline de derbedei care, doar aşa, de-al dracului, treceau peste răzoare, îngropînd fără milă şi ruşine bietele flori sub bocancii şi cizmele lor de cauciuc. Administratorul fierbea: ar fi vrut să dea ochi cu vreunul dintre huligani. Îţi explica, fără să-l rogi, ce i-ar fi făcut dacă l-ar fi prins pe nemernic asupra faptului. Pe nemernici, căci păreau să fie mai mulţi, judecând după urme.

Se pare că numai propria-i lene l-a împiedicat să realizeze ceva în direcţia asta. Cum el era pensionar şi obişnuia să scurgă, seara, două-trei pahare, n-avea cum fi un om din cale afară de matinal. Dimineaţa, ora laptelui şi a pâinii îi scăpa cu regularitate. Şi am observat, de la fereastra mea, că tocmai atunci erau comise "infracţiunile". Destul de surprins, am recunoscut în câţiva dintre cei care scurtau drumul spre Alimentara (calea, potecuţa rămasă liberă era, ce-i drept, de vreo patru-cinci ori mai lungă) pe nimeni alţii decât pe vecinii mei, care participaseră la plantarea florilor. Atâta perversitate putea uimi, nici vorbă !

L-am întrebat de ce nu lasă vechea potecă la locul ei, din moment ce drumul cel nou ne era tuturor cam peste mână. Omul s-a înroşit şi a început să mă împroaşte cu explicaţii principiale şi cu picături de salivă:

– Domle, eu am stabilit aşa – şi aşa trebuie să se facă ! Dacă am mutat eu aleea mai încolo, înseamnă că aşa e bine ! Trebuie să-nţelegeţi toţi că aici există un şef, ăsta nu-i sat fără câini, să treacă fiecare pe unde-l taie capu' ! Asta nu-i casă, aici suntem la bloc !

          Şi pe urmă, coborând vocea:

– Domle, trebuie să mă-nţelegeţi, dumneata eşti om cu carte: ăi fi având dumneata dreptate – şi ăştia, cu poteca lor a' veche. Da' eu nu pot să schimb nimic, fincă, dacă le dai nas la ţăranii ăştia, se-nvaţă cu nărav ! Azi una, mâine alta şi pân' la urmă, o să-mi ceară marea cu sarea ! D'aia eu le-o tai scurt: nu trece nimeni pe poteca veche, acolo e spaţiu verde.

Şi din nou răcnind:

– Că dacă nu... discutăm în altă parte ! Mai vorbim şi altfel !

 

L-am lăsat în plata Domnului şi mi-am văzut de ale mele. Într-una din duminicile următoare, ne-a convocat la o nouă repriză de "muncă patriotică". Nostim e că aceiaşi oameni care treceau nonşalant peste bietele flori au ajutat de astă dată la împrejmuirea lor cu un gărduleţ făcut din fier-beton urât ca altă-aia (căci era împodobit cu tot soiul de spirale şi ghirlande fără noimă, după gustul administratorului, probabil) şi înalt de vreo jumătate de metru.

          A doua zi de dimineaţă, bucata de gard din dreptul drumului spre pâine zăcea la pământ şi vechea, tradiţionala potecă începuse să se contureze iarăşi. Aveam aproape acelaşi program ca şi vecinii mei şi astfel puteam vedea cum, în zori, ei, aceiaşi oameni care îndoiseră şi sudaseră bucăţile de gard, le doborau fără ezitare, luând vechiul drum spre Alimentara. De ce să mint, am trecut şi eu pe acolo. Drumul oficial era absurd de lung; avea ceva de pedeapsă disciplinară din vremea milităriei, drumul acela. Inutil să mai spun că, la două zile după aceea, gardul a fost reînălţat, pentru a fi doborât în dimineaţa următoare – şi tot aşa, de nu ştiu câte ori. Curat povestea lui Manole, ce

mai !

...Iar furia administratorului creştea în aceeaşi măsură. A înlocuit gardul cu o reţea de sârmă ghimpată – ce folos ! a doua zi, în dreptul potecii, sârma era îngropată în noroi. A chemat muncitorii de pe un şantier din apropiere, iar aceştia au plantat nişte stâlpi groşi din beton, mai înalţi decât omul, legaţi între ei, desigur, cu sârmă ghimpată. Cheltuielile ? Ah, acestea erau suportate de către noi, cei din bloc.

A fost o victorie efemeră. După două zile, sârma era încă intactă. Apoi, cineva a făcut rost, probabil, de o foarfecă. Poteca trecea, acum, printr-o breşă bună de dat ca exemplu recruţilor de la Geniu şi Pionieri. Atunci, sârma a fost înlocuită cu un gard făcut din scânduri groase. Nici ăsta n-a durat prea mult. Într-o dimineaţă, ne-am trezit că porţiunea cu pricina ardea vioi. Cineva turnase un pic de benzină.

– E benzină cu glicerină, m-a interpelat pe palier un vecin, care, de altfel, cărase în spinare jumătate din scîndurile ce ardeau acum la doi paşi de noi. Bună şi pentru tancuri. Aţi văzut ce grozav arde ?

 

          În acest timp, florile se duseseră de mult la dracu', cine mai avea chef de fleacuri când era în joc, ca să zic aşa, "integritatea teritorială a rondului de bloc"?

          Atmosfera devenea irespirabilă. Dobitocul ăsta mă scotea şi pe mine din sărite. I-am sugerat odată să-şi electrifice sârmele ghimpate.

– Că doar aşa era şi la Auschwitz, mi-a scăpat.

– Râzi dumneata, da' n-o să-ţi mai ardă. O s-o fac şi pe asta, ai să vezi.

– Ştii ceva, ţi-o spun eu, care nu trec pe acolo: au să-şi facă rost de cleşti izolaţi. Cel mai bine ar fi să minezi poteca asta nenorocită. Şi deasupra să pui flori, aşa, de formă. Să se vadă ca lumea de pe autostradă.

          A rămas pe gânduri. Se vedea bine că ideea îl atrage. M-am temut că o să o ia în serios şi, Dumnezeu ştie cum, o s-o încerce şi pe asta. Nu l-am lăsat s-o rumege prea mult.

– Bine, domle, am sondat eu terenul, de ce nu laşi poteca la locul ei, aşa cum a fost, vorba aia, din moşi-strămoşi ? Nu vezi că e drumul cel mai scurt până la pâine ? Ai putea să micşorezi răzorul cu un metru, nu mai mult – şi n-ar mai fi nici un necaz. Asta e calea naturală, nu foloseşte nimănui că oamenii fac un efort în plus ca să ajungă la Alimentara...

 

          Nu mi-a mai răspuns. Nici eu n-am mai aşteptat să văd restul. M-am mutat de acolo.

 

 

 

Trei povestiri erotice cu şampanie şi blocuri

 

Black Hole drăguţă

 

          Neantul nu poate fi descris, Neantul e o categorie filosofică, aşa am învăţat eu la şcoală. Dar poate fi simţit, cu perii de pe spinare, cu maţele, cu splina, cu neurovegetativul, iar atunci când asta i se întâmplă realmente cuiva, acela urlă. La lună, câineşte.

          Şi, odată lămurit acest aspect al problemei, putem descrie modul de manifestare a categoriei susmenţionate. Apropo, nu găsiţi că sunt pe lumea asta prea multe asemenea lucruri insesizabile, indescriptibile, pe care n-ai, domle, de unde să le-apuci, dar le simţi. Al dracului ce le mai simţi, cu cele de care vă spuneam, cu plexul solar, cu pielea. Pe pielea ta, adică. Şi nu ştii de unde-ţi vin şi ce mama lu' Proces Verbal ţi se întâmplă. Destul că, la un moment dat, simţi nevoia să le dai foc. Dar de unde foc, şi cui? Şi pân' la urmă, te mai şi sinucizi.

          Eu de sinucidere n-aveam nici o poftă. Deşi, în principiu, chestiunea rămâne aşa cum scriam mai sus, adică perfect valabilă. Există un banc cu Bulă, care mărturiseşte că e androgin. La obiecţia medicului că nu e adevărat, că e excelent conformat din pedeve bărbătesc (remarcaţi că niciodată nu s-a pus la îndoială competenţa virilă a lui Bulă), el răspunde că da, la locul cu pricina se află obectul care şi trebuie să se afle acolo, ba chiar foarte bine ilustrat, dar sus, respectiv în tărtăcuţă... "numai pizdulice, don doctor, numai fofoloancă, numai bobocel îmbobocit". Observaţie care mi se pare corectă şi pe care o pot confirma, există asemenea androgini, eu însumi mă număr printre ei, dar cred că similitudinea se rezumă la atât. N-am de gând să mă laud şi cu restul dotărilor tehnico-tactice ale personajului.

          De ce spun toate astea? Pentru că, întotdeauna când mi-a venit să mă sinucid, eu fiind, de altfel, un depresiv, dar neavând tocmai poftă s-o fac, accentul se deplasa către acel sector al amintitei tărtăcuţe plinplinplin cu atracţia de care zicea Bulă. Aşa că-mi găseam la iuţeală pe câte una, oricum preferabilă unui kil de "Fenobarbital" pe stomacul gol.

          Bref, după orice ciocnire cu Ordinea Socială, cu Imperativul Istoric Strict Necesar, cu Marşul Necruţător Al Celei Mai Bune Dintre Lumi Către Viitorul Ei Şi Mai Bun, crăpam dacă nu-mi găseam pe una. Ce dacă avea blenoragie? (Pe atunci, existau numai antibiotice, SIDA încă nu ajunsese la noi.)

          Aşadar, întâmplarea s-a întâmplat după una dintre micile mele coliziuni din cadrul serviciului. Odrobot, aşa-l chema pe boul ăla, un coleg de-al meu făcut din lăutar profesor de muzică (nu e nici o glumă, omul avea şapte clase şi nu mai ştiu ce Doamne iartă-mă de cursuri muncitoreşti după aia, iar acum îşi făcea liceul la seral, dar cântase în mod dezinteresat la nunţile fetelor de mahări din judeţ şi ce s-o mai lungim, tovarăşi, aici e o modestă şcoală generală de cartier – "da' ce-ai fi vrut să-ţi dea de douăşcinci de lei, viermi de mătase?"), vasăzică, la şedinţa de sfârşit de trimestru, Odrobot (ce nume, fi-r-ar mama sa...) se ridică şi spune că tovarăşu' coleg, ăsta fiind eu, nu se implică suficient, neridicându-se la potenţialul posibilităţilor sale şi aşa mai departe, iar eu bineînţeles că nu-mi ţin gura şi aşa mai departe. În fine, plec unde văd cu ochii – şi pe drum, dau de ea.

          Niciodată nu mi-am dat seama de ce supărarea, în cazul meu, devine atât de sexuală. Fapt este că devine. M-am convins în repetate rânduri că povestea cu "de necazul satului rupse furca patului" nu e vorbă goală.

          Am început, de astă dată, s-o rup cu Ea, cam la douăzeci de minute după ce am cunoscut-o. Şi am cunoscut-o la Alimentara de la parterul blocului unde locuiam şi unde am intrat, la întoarcerea de la şedinţa de mai sus, ca să cumpăr o votcă. Ca să nu fiu singur, votca. Când să mă îndrept spre ghişeul casieriţei, dau cu ochii de ea şi atunci pun uşurel sticla de unde-am luat-o şi încep să mă holbez ca un cretin. De unde-o cunoşteam? (Nu mi-aş fi pus întrebarea dacă n-ar fi exalat – ca şi mine, probabil – efluvii de feromoni. Să nu exagerăm, nu-mi pun eu întrebări de-astea chiar aşa, tamnesam.)  Apoi mi-amintesc.

          Asta fusese în autobuz, cu vreo două luni mai înainte. Stătea în faţa mea şi când mi-am ridicat privirea pe deasupra ziarului pe care-l citeam în scârbă, am întîlnit-o pe a ei. Nu ştiu ce-o fi găsit atât de nostim la mine, dar e clar că se amuza. Şi continua să mă privească ţintă. Buna ei dispoziţie era molipsitoare. M-am trezit zâmbind şi m-am dat mai aproape, ca să schimbăm barem două vorbe înainte, ca doi oameni civilizaţi ce ne aflam (descriu totul aşa cum a fost ca să se înţeleagă că, totuşi, nu mi se întâmplă doar la supărare, ceea ce ar fi ştiinţific explicabil, că există pe Pământ şi în Ceruri, vorba unui poet din Bangladesh, mai multe lucruri decât stau scrise în ziarele noastre şi că potecile Domnului sunt, în general, încurcate). În acea clipă, continuând să-mi zâmbească la fel de dulce-ironic (şi avea un zâmbet de copil care se pregăteşte să-ţi pună piper măcinat în cafea), şi-a scos mănuşa, ostentativ, ca să văd că purta o verighetă. Tot zâmbind, am dat uşor din umeri, iar ea a coborât la prima oprire.

          Mi-am reamintit fulgerător toate astea privind-o acolo, în mijlocul Alimentarei. Am salutat-o, ea mi-a răspuns întrebându-mă de unde o cunoşteam, i-am mărturisit că nici vorbă s-o cunosc de undeva şi i-am amintit scena din autobuz. A început să râdă, iar eu am profitat de ocazie ca să-i declar că reîntâlnirea noastră merită un pahar. Aşa că am pus mâna pe o sticlă de şampanie (ce este absolut demenţial şi inexplicabil e că, în rafturile Alimentarei aceleia nenorocite, unde puteai găsi de mâncare cam o dată la trei zile, se lăfăiau de vreo săptămână câteva sticle de şampanie franţuzească veritabilă, chestie pe care-o luasem drept o provocare pusă la cale de duşmanii ţării noastre pentru a declanşa o revoltă a maselor... da' de unde, revoltă...), am plătit treisuteşaizeci de lei din din cei patru sute cu care-ar fi trebuit să mă descurc până la leafă, ea a făcut o mutră ca şi cum şi-ar fi înăbuşit un ţipăt, ceilalţi cumpărători ne-au privit cu ura şi dispreţul oamenilor muncii – şi am ieşit trufaşi. Bineînţeles că şi-a petrecut braţul pe sub al meu când i l-am oferit, bineînţeles că am urcat la mine. În treacăt fie spus, am văzut eu şi doamne cu pretenţii părăsind carosabilul cu osutădouăzeci de kilometri pe oră la câte-un gest dintr-ăsta. Ea era muncitoare la Mase Plastice, în cartier. Şi n-a zis nu.

          Şi uite-aşa ne-am revoltat, eu şi ea, împotriva dictaturii comuniste. La data de 5 aprilie 1983.

 

    

 

 

Dimineaţa unui faun

 

                   Zăceam încălţat pe canapeaua din sufragerie. Mă învoisem de la slujbă fiindcă trebuia să aştept poştaşul. Aveam de primit un mandat telegrafic de o mie de lei, chestie care nu mă încânta cine ştie ce. Banii erau daţi dinainte: căsuţa noastră, cuibuşor de datorii, vorba cântecului.

                 Barem dac-aş fi avut ceva de citit, dar nu mai apucasem de mult să dau peste aşa ceva. În disperare de cauză, am scos dintr-un raft "Darul lui Humboldt", pe care-l mai citisem de două ori. L-am deschis, plictisit, pe la mijloc, unde cartea se deschidea parcă de la sine, din cauza cotorului uzat. Şi iată peste ce-am nimerit:

                 Plictiseala era un instrument de constrângere socială. Putere înseamnă puterea de a impune plictiseala, de a comanda staze, de a îmbina aceste staze cu spaima. Adevăratul taedium, profundul  taedium este asezonat cu teroare şi cu moarte.

                 Parcă de de-astea îmi ardea mie! Am închis cartea şi am apăsat pe butonul televizorului. Cu el am avut noroc. Se transmitea Simfonia a şaptea de Beethoven, dirijată de Karajan. La început, am vrut să-i opresc imaginea, ca să rămân doar cu sonorul, aşa cum fac întotdeauna când e muzică bună la televizor. Îmi place muzica, îmi place atât de mult încât, în loc să mă duc la concerte, ascult discuri. E o chestiune de intimitate, muzica. Faptul de a urmări un muţunache care-şi fâlfâie pulpanele fracului te împiedică să rămâi singur cu sunetele, lucru care, după mine, ar trebui să fie singura plăcere a unui meloman adevărat.

                 ...Dar cu von Karajan n-a mers. Felul cum îşi interpreta rolul de Dumnezeu-Tatăl conducând lucrările Şantierului Universal Facerea Lumii te ţinea cu privirile lipite de el. Trecut de prima tinereţe, desigur, dar încă nu bătrân, cu părul complet alb, dar cu gesturi de o energie, ah, asta-mi aduce aminte de...

                

                 Pe când aveam vreo douăzeci de ani, lucram ca muncitor-în-curs-de-calificare într-un institut de cercetări ştiinţifice. Se pare că pe atunci încă nu prea ştia nimeni care ne era rostul. Noi, cei patru băieţi din laboratorul de curând înfiinţat, ne plictiseam de moarte în încăperea goală, căci aparatura cu care urma să lucrăm întârzia să-şi facă apariţia. Aşa încât am primit cu uşurare ordinul de “a ieşi la zăpadă”.

                 Ninsese fără contenire în ultimele zile, ninsese “gospodăreşte, cu simţ de răspundere”, cum zicea unul dintre colegii mei – şi în faţa clădirii, nămeţii ne treceau binişor de genunchi. Am înşfăcat lopata şi am început să-mi fac pârtie. Lucram cu plăcere. Dădeam de zor din lopată, azvârleam zăpada cu atâta râvnă, încât simţeam că muşchii mei exasperaţi de inactivitate ar fi fost în stare să cureţe tot locul, nemailăsându-le nimic de făcut colegilor mei rămaşi în urmă.

                 La un moment dat, l-am auzit pe şeful nostru, un cercetător ştiinţific care arăta exact ca un cercetător ştiinţific – la vreo patruzecişicinci de ani, înalt, dar cu niţică burtă, ochelari groşi şi o pipă îndesată exclusiv cu "Clan" şi "Dunhill", de unde-şi procura, oare, tutunul, că laboratorul nostru mirosea mai degrabă a domiciliu de padişah decât a amoniac, cum mirosea restul institutului? – am auzit, aşadar, vocea oleacă fonfăită a şefului: “Mă, tu tot aşa procedezi şi când te...?”

                 ...Pe scurt, şeful voia să afle dacă şi în amor dau dovadă de aceeaşi înflăcărare. Sau pripeală?

 

                 Cam aşa şi cu von Karajan. Pleoapele coborâte când arăta cu bagheta în direcţia viorilor ce atacau fortissimo, buzele strânse cu o încordare prin care răzbătea, parcă, ecoul unor voluptăţi, apoi expresia figurii transpuse, absente, în contrast cu febrilitatea mâinilor, toate acestea mă făceau să-mi reamintesc întrebarea filozofică a fostului meu şef de laborator. Şi răspunsul era categoric: da, fără îndoială că aşa şi numai aşa se înfăţişa marele artist şi în împrejurări mai, cum să zic, lipsite de frac. Expresia lui era una senzuală şi în acelaşi timp, de bun gust, alt cuvânt nu găsesc, da, acesta este, bunul gust pe care părea să-l emane prin toţi porii, prin toate cutele feţei sale pe cale de spiritualizare absolută.

                 Simţeam cum muzica îmi inundă ţesuturile, o energie nouă îşi făcea loc în mine, alungând plictiseala. Şi mi-am amintit de Andreea şi de sânii ei à la Sofia Loren şi de picioarele ei à la Raquel Welch şi de felul ei absolut incredibil de a se arcui şi frânge în anumite momente. Şi de ochelarii ei de douăsprezece dioptrii, care-o complexează îngrozitor. Zice că n-are cum să pună rame mai subţiri la nişte lentile atât de groase, că o fac să se împiedice, pe stradă, că din cauza lor nu mai poartă tocuri înalte. Ce-ar fi dacă aş trece pe la ea? N-are telefon, dar acesta e un amănunt fără importanţă în relaţiile dintre noi. Ştiam că pot să o caut oricând, neanunţat. Dacă n-are altceva mai bun de făcut, mă va primi şi vom bea o cafea împreună. Probabil că era acasă, Andreea e o fiinţă singuratică, tăcută, prea puţin amatoare de zarva şi aglomeraţia după amiezelor petrecute în oraş. Ceea ce, sincer să fiu, din punctul meu de vedere puţin cam egoist, e perfect. Ne-am întâlnit de cel mult zece ori în anul de zile de când ne cunoaştem, întotdeauna în garsoniera ei.

                 Ah, dar mai era mandatul acela care trebuia să sosească... Nu contează, mi-am zis, dacă nu vine până mă bărbieresc, am să-l iau mâine de la poştă. E o tâmpenie să te grăbeşti când ai de achitat nişte nenorocite de datorii.

                 Mi-am scotocit buzunarele, mai aveam aproape şaptezecişicinci de lei, ce se poate face cu banii aceştia? Să iau o sticlă de şampanie, sau să-i duc un buchet de flori? Sigur, trandafirii sunt pasiunea ei, dar şampania, din multe şi binecuvântate motive, e mai indicată. În fine, vom vedea la faţa locului, în piaţa din spatele blocului ei.

                 Am ajuns la faţa locului într-un suflet. Iar acolo, am dat peste o coadă nu prea mare, de vreo trei sferturi de oră, am apreciat dintr-o privire.

- Ce se dă? am întrebat-o pe o bătrânică.

- Ficat de pasăre, domnule. De treizecişicinci.

                 Ficăţei de pasăre! De mult nu mai trecuse aşa ceva prin frigiderul nostru! Şi banii îmi ajungeau pentru două kilograme, adică pentru fix atâta cât putea spera să cumpere un om singur!

                 Ce era să fac? Am regretat-o un moment pe Andreea şi m-am aşezat repede la coadă. Cel puţin, nevastă-mea avea să fie fericită.

 

 

 

Jertfelnicul

  

          Asta se întâmpla într-un cartier de blocuri noi, cutii paralelipipedice unde-ţi poţi închipui (şi chiar aşa şi este) că, în despărţituri identice, se petrec lucruri puţine şi banale, mereu şi mereu aceleaşi.

          Coborâsem destul de ameţit scările, plecam tocmai de la o petrecere gălăgioasă, unde băusem, în rând cu ceilalţi, mult, îmi vâjâia niţel capul, simţeam o nevoie animalică de somn şi nimic altceva.

          Toate astea, până am ieşit în spaţiul liber dintre blocuri, în ceva care ar fi trebuit să devină, într-o bună zi, un scuar.

          Era noapte, nicăieri – nici o lumină aprinsă, oamenii aceia se trezeau devreme, zgomotul petrecerii rămăsese în urmă şi se auzeau greierii. Era o lună plină magnifică în noaptea de vară, care scălda cutiile de locuit într-o lumină ireal de limpede. În careul întins format din cele patru blocuri nu se zărea nici un arbore, nici un tufiş, nici un fir de iarbă, nici o umbră, totul era plin de sfărâmături de beton, care mi-au părut o clipă, o singură clipă, din marmură strălucind sub lună.

          Mă aflam, fără îndoială, în Grecia, într-un timp fără nume. În mijlocul incintei sacre, mărginite   de pereţii muntoşi abrupţi, ale căror alveole arătau locurile scobite de sclavii de la carieră, trona o imensă masă de jertfă.

          M-am apropiat, cu spaimă în suflet, de jertfelnicul marmorean - şi m-a trăsnit un miros bestial. Piatra cea mare erau, de fapt, cutiile de beton în care se adunau gunoaiele cartierului.

          Aşa că m-am întors să mai beau ceva.

 

 

 

Câinii

       

"C´aşa beau oamenii buni,

  Ghe sâmbăăătă până luuuni"

Sfetescu P. Corneliu, zis Muştiuc, şi Vizitiu Gh. Gheorghe, zis Regina Nopţii, o ţineau aşa de dimineaţă, zbierând de zăngăneau geamurile. Din capătul celălalt al încăperii îi privea sergentul major Tînjală, unul dintre foştii lor paznici de la "facultate". Îl văzuseră şi ei cum stă acolo, cu braţele încrucişate pe masă şi privind fix în fundul paharului cu rom.

Cam tot atât de fixă era şi privirea lui Muştiuc îndreptată într-acolo. Era o privire lipsită de simpatie, căutătura aceea. Tînjală nu se purtase rău, socoti Vizitiu; de fapt, nici nu prea avuseseră cum să-l întâlnească, fiindcă nu se învârteau prin aceleaşi colţuri ale penitenciarului. Iar Muştiuc prea îl aţintea cu duşmănie. Lui Vizitiu i se făcu frig.

– Nu mai vin odată cârnaţii ăia? se răsti el la grataragiul ce se foia îndărătul unei perdele de stambă.

– Acuma, domnu´, răspunse vocea nazală a acestuia, omul văzându-şi mai departe de treabă.

            Fuseseră eliberaţi de dimineaţă. Vizitiu stătuse un an pentru omor prin imprudenţă (fusese macaragiu pe un şantier şi scăpase un balot de sârmă, de o tonă, în capul unuia care trecea pe acolo), iar Muştiuc – patru ani, pentru furt. Era recidivist.

         Aveau tren după amiază. Nu erau din oraş. Vizitiu mai bău o gură de votcă şi încercă să-i distragă atenţia lui Muştiuc de la masa miliţianului. 

– Ce ziceai că faci, măi nea Cornele, când ajungi acasă? căci erau consăteni.

         Celălalt îl privi cu lehamite arţăgoasă:

– Fac pe dracu´ să te ia de dăştept! O să mă fac primar!

         Vizitiu râse încetişor. Muştiuc înţepeni într-o poziţie ciudată, apoi se întoarse brusc înspre fereastră.

– Auzi?

         Vizitiu dădu convins din cap, în semn că nu.

– Ascultă, insistă Muştiuc.

         Se ridică şi îl trase afară pe celălalt. Se auzea un cor de urlete, a cărui sursă părea să fie căruţa din capul străzii.

– Hingherii, tresări Vizitiu.

          Muştiuc dădu din cap de vreo câteva ori, îşi înghiţi saliva şi mărul lui Adam i se mişcă în sus şi-n jos, făcându-l să semene cu o broască ţestoasă cenuşie şi zbârcită.

– Ia uite-ai dracului, râse chelnerul din spatele lor.

– Ce râzi, bă, ca un bou, îl apostrofă Muştiuc. Ţi-am cerut cârnaţii.

– Sunt pe masă, domnu´. Şi arboră un aer ofensat.

          Vizitiu îşi aduse farfuria, luă în mână un cârnat fierbinte şi începu să-l mănânce, privind spectacolul cuştii pe roţi. Muştiuc îi aruncă o privire şi, fulgerat de o idee, înhăţă celălalt cârnat de pe farfurie, fugi cu el la cuşcă şi-l aruncă înăuntru.

          Se iscă o schelălăială cumplită. Hingherii râdeau. Vizitiu tuşea, înecat cu îmbucătura.

– Adu şi farfuria ailaltă.

          Chelnerul se execută în grabă. Muştiuc îşi strecură porţia printre zăbrele. Înăuntru, încăierarea era în toi. Smocuri de blană îşi luau zborul în toate părţile. Întoarse capul şi îl văzu în uşă pe Tînjală, crăcănat, desfăcut la veston, cu o mână-n buzunar şi ţinând cu cealaltă paharul acela ce părea să nu se mai termine.

          Muştiuc morfoli un cuvânt printre dinţi şi trase zăvorul cuştii de lângă el.

– Afară! începu să strige. Liberarea! Amnistie! Graţierea! Sînteţi liberi, mă! Liberareaaa!

          Din doi paşi, Vizitiu veni şi îl ajută să deschidă cealaltă cuşcă. Câinii umplură strada, în vreme ce Muştiuc îi trăgea un picior ultimei javre dinăuntru, un câine bătrân şi obosit, cu o privire de mai mare mila:

– Ieşi afară, tâmpitule! Eşti liber, mă potaie!

          Îşi trecu un braţ pe după umerii lui Vizitiu şi începură să strige împreună:

– Liberarea! Liberareaaa!

 

Peste câteva zile, la Urgenţă, s-au mai ales cu câte doi ani de căciulă.

 

 

 

Timeo Danaos

 

lui  François de La Rochefoucauld,

care s-ar mira că-i este

dedicată o asemenea poveste

   

A fost odată un om care se tot învârtea prin micul nostru orăşel. Umbla aşa, brambura, de colo până colo. Te izbeai la tot pasul şi puteai fi sigur că o să dai de el la orice oră a zilei, fie prin parc, fie în faţa primăriei, fie la gară, fie la stadion. Căra întotdeauna cu el o sacoşă veche din plastic, în care avea cârnaţi. Nu prea mulţi, o jumătate sau un kilogram, iar cârnaţii erau din cei foarte ieftini, plini de zgârciuri, de oase măcinate şi de şoric nebărbierit.

Nici el nu era prea des bărbierit, iar hainele sale erau foarte uzate. Nu le schimba niciodată.

Nu l-ai fi băgat în seamă dacă n-ai fi dat de el la tot pasul. De câte ori întâlnea un câine, unul la fel de nearătos ca şi el însuşi, omul scotea din pungă o bucată de cârnat şi i-o azvârlea. Câinele o prindea din zbor, o hăpăia şi, fericit, îi făcea o plecăciune dând din coadă şi zicând "să trăiţi".

Adesea, după ce îşi făcea pomană cu unul, mai veneau încă doi-trei şi nu îl lăsau să plece până nu le împărţea tot conţinutul pungii. Apoi, omul se ducea să cumpere alţi cârnaţi. Asta socotea el, pesemne, că e menirea lui: să îndestuleze câinii flămânzi.

Şi toţi erau flămânzi.

În scurt timp, au ajuns să-l cunoască toate potăile din oraş. Pe unde trecea el, se adunau în haite şi îl preamăreau chelălăind.

În cele din urmă, omul n-a mai putut face altfel decât să-şi dea întâlnire într-o bună zi, la prânz, cu protejaţii săi. Ei îl aşteptau, adunaţi în marea groapă a cărămidăriei de lângă stadion.

Omul le-a împărţit ceea ce adusese, un cărucior plin cu cârnaţi, pe care câinii i-au înfulecat la iuţeală.

Apoi, cum nu mai rămăsese nimic de mâncare, l-au halit pe donator. Cei care se săturaseră priveau cu interes.

– A fost un binefăcător, spuse unul, în chip de discurs funebru.

– Mă tem de oameni chiar dacă aduc daruri, recită un câine bătrân, care-şi făcuse liceul pe timpuri, aşa că mai apucase să audă de "Iliada".

– Era ahtiat de reclamă, se auzi un altul.

– Mai dă-l în mă-sa de megaloman, scuipă interlocutorul său. Încă un paranoic! Ce-şi închipuia, că ne dă el nouă de mâncare?  

     

 

 

Laptele

 

Conferinţa promitea să aibă un subiect atrăgător: despre personalitate, sau depersonalizare, sau cam aşa ceva.

Eram în concediu şi, timp de două săptămâni, mă plictisisem temeinic “la băi”, unde nu făceam altceva decât o cură moderată de pălincă. Văzusem câteva filme idioate şi reuşisem să mă încurc cu o brunetă plină de bune intenţii à propos de viitorul meu. Sincer vorbind, intrasem la conferinţă mai mult ca să fiu singur cu gândurile mele, chestiunea intenţiilor domnişoarei trebuia analizată cu atenţie.

Am reuşit să mă concentrez numai până la apariţia conferenţiarului. Ciudăţenia consta în aceea că profesorul ţinuse să o aibă alături pe soţia sa – şi aşa se face că, pe capacul de staniol roşu al sticlei de lapte de un kilogram, se aflau acum o masă, două scaune, profesorul şi nevastă-sa, dacă nevastă i-o fi fost.

Era, îmi dau seama, un calcul abil din partea lui, în felul acesta se gândise, probabil, să evite întreruperile, căci cine se sătura de conferinţă n-avea decât să-I admire blonda, care oferea acum, când stătea pe scaun, panorama superbelor ei picioare, ceva à la Marilyn Monroe. Se simţea în aer, în preajma ei, prezenţa unui pedigree înţesat cu câştigători ai marilor curse de galop.

…Aveai ce privi la soţia profesorului, în aceeaşi măsură în care n-aveai ce vedea la el – şi asta însemna mult, în ambele sensuri. Dacă n-ar fi fost atât de intens blondă, aş fi comparat-o cu o hurie mahomedană, dar aşa, îmi venea s-o asemăn mai curând unie walkirii, sau mai ştiu eu cărei vietăţi din categoria asta.

Lumea din sală o privea cu ochi mari, murmurând în fel şi chip. Unul de lângă mine mormăi, spărgând seminţe, cu un aer ranchiunos:

-      Ce personalitate, domne, nu te vezi cum arăţi, ce cauţi, domne, lângă aia,

mai du-te, domne, acasă şi fă gargară acolo…

          Spre sfârşitul conferinţei, fără a da vreun semn că ar fi conştientă de cele ce se întâmplă, walkiria alunecă, nu-mi explic cum, prin capacul sticlei şi, foarte liniştită, pluti un timp la suprafaţa laptelui. Apoi se cufundă, ca un plonjor, la mare adâncime. Din când în când, se apropia de pereţi şi atunci puteam vedea cum, printr-o imperceptibilă mişcare a degetelor, îşi schimbă direcţia sau înaintează, aparent imobilă.

 

Epilog

prima variantă

 

Unii spun că blonda s-a înălţat la cer sub forma aburilor laptelui pus la fiert în ziua aceea.

 

Epilog

a doua variantă

 

Alţii pretind că laptele s-a prefăcut în unt, iar blonda ne zâmbeşte acum de pe ambalajul pe care noi îl mototolim cu atâta nepăsare şi îl aruncăm la gunoi.

 

 

Cât despre profesor, nimeni n-a mai auzit de el. Nu mai ştiu nici ce voia să spună în amărâta lui de conferinţă. O fi fost un farseur: avea ăla diplomă universitară, cum sunt eu campion de tir cu arcul.

 

 

 

Schiţă pentru un discurs pacifist

  

          Vasile Peşterău, noul angajat al întreprinderii Deflagraţia, cărase toată dimineaţa lăzi vopsite în fel şi chip: albastre cu dungi albe, galbene cu steluţe negre, roşii cu cercuri verzi ş.a.m.d

          Către ora prânzului, frânt de oboseală, el se aşeză pe o lădiţă, cu gândul să-şi mai numere o dată banii şi să chibzuiască bine ce avea de făcut ca să-i ajungă pentru un cârnat cu două felii de pâine, de la bufet şi pentru naşu’,[1] la întoarcere.

-      Toţi m-au întors, îşi spuse, dracu’ ştie de ce, Vasile, scăpând un pumn în

lada pe care stătea – şi îi veniră în minte o mulţime de lucruri de care uitase de mult: doamna Peşterău azvârlind în el cu un lemn de foc care l-a pocnit deasupra urechii stângi, în locul unde capu-i era umflat şi acum, la douăzeci de ani după acea întâmplare, dimineaţa de vară când găsiseră sub cearceaful cu care se înveliseră, la picioarele lui şi-ale nevestei, o pisică pripăşită prin curte, care fătase, aşa, pe şest, două ghemotoace roşcate, iar acum îşi înfigea ghearele în călcâiul lui, de frică să nu-i mototolească odraslele. Apoi, Puţică, feciorul lui, de care era mândru, căci avea capul umflat în exact acelaşi loc, deasupra urechii stângi, aşa că leprele din curte a trebuit s-o lase mai moale că nevasta lui s-a-ntins cu toată mahalaua, urechea şobolanului ăla mic de Puţică în care-şi găsise să încolţească un bob de grâu, jumătatea de ţuică cu sirop băută cu Năiţă Cârpă în post şi păruiala pentru ultima înghiţitură, veceul arestului pe care l-au frecat amândoi o săptămână întreagă după aia şi pe perete stătea scris facu-i şi dregu-i lu toarşu căpitan şi lu toarşu sergent Balaure şi ce i-aş mai face şi unde fetii lui tov maior Bolovan, Dumitra lui Dinghilescu trăgându-l peste ea în lada din care abia goliseră mai ’nainte resturile de mâncare de la cantină, ţipătul Dumitrei când la marginea lăzii se iviseră nişte feţe cu ochii beliţi de ziceai c-o să le iasă cu totul din cap, cum i-au învelit pe urmă într-o faţă de masă şi, în urletele doctorului de la salvare, i-au dus să-i descleşteze, motociclistul găsit noaptea întins în mijlocul drumului cu ijeul de doi jumate[2] făcut armonică alături, era aşa de bine buşit că a trebuit să se muncească o grămadă cu el ca să-i întoarcă la loc căpăţâna, de[3] s-a dovedit mai încolo că abia-i sucise gâtul pe veci, că ăla-şi îmbrăcase haina de piele cu dosu-n faţă ca să-l apere de vânt, sticluţa cumpărată pe trei poli, în care japiţa de cabanier, ’tu-l în dumnezei pe mă-sa, le spusese că e vischi şi-năuntru era un soi de zeamă de ceapă pentru friptură, şocomârţul[4] ăla gras de la sindicat îi umflase zece franci[5] din leafă şi maistrului nu-i oprise nici cinci bănuţi, cică pentru lupta împotriva înarmării.

- Toţi m-au ciochit, sări-le-ar şandramaua dracului în aer, îşi spuse cu arţag Vasile, opintindu-se să ridice lada pe care scria “fulminat de mercur” şi dând cu ea de pământ.

 

 

 

 

Ţara de Apoi

 

În amintirea lui Franz Kafka, idilicul

 

La naştere, locuitorilor săi li se grefează pe partea stângă a pieptului o bucăţică de piele, care nu este altceva decât inutilul apendice intestinal, extirpat, fără excepţie, în decursul primei lor luni de viaţă. Autogrefa cu pricina ocazionează o mică ceremonie, de care profită părinţii pentru a-şi manifesta bunele intenţii faţă de noul venit şi de viitorul său (promisiuni rareori respectate, sistemul lor educativ funcţionând pe principiul "descurcă-te singur"), precum şi faţă de rude şi cunoştinţe.

Orice locuitor care a absolvit anii de învăţământ obligatoriu ştie să extirpe un apendice, printre materiile şcolare pe care se pune un deosebit accent, alături de aprofundarea limbii lor – al cărei lexic a fost redus, printr-un recent decret, la numărul rotund de o sută de cuvinte, folosirea vreunuia suplimentar atrăgând după sine pedeapsa maximă, despre care vom mai vorbi – printre studiile pe care se pune, aşadar, accentul figurând şi Mica Chirurgie.

Extirparea este efectuată de către unul dintre părinţi. Nu e nevoie de vreun instrumentar deosebit, căci mâinile lor sunt mult mai bine modelate pentru viaţă decât ale noastre. Unghiile, sau, dacă doriţi, ghearele părinteşti joacă în acest caz rolul bisturiului. Problema anesteziei nu se pune; zbieretele copilului trebuie să fie cât mai puternice, aceasta atât ca o garanţie a vitalităţii sale, cât şi pentru a-şi merita bucăţica de piele prinsă-n piept. În loc de orice altă coasere a rănii, se practică lipirea marginilor ei cu propria salivă a celui ce operează. Aceasta duce la o mortalitate – septicemie –  de aproape 90%, ceea ce nu pare să deranjeze, dată fiind prolificitatea lor cu totul ieşită din comun, iar pe de altă parte, considerându-se că nou născuţii care rezistă operaţiei se dovedesc astfel cu adevărat bine pregătiţi pentru viaţă. Selecţia este un lucru pe care ei pun mare preţ, acordându-i, dacă am înţeles bine, un fel de respect mistic.

E cazul să vorbim acum despre semnifcaţia acestei grefe: lipită pe partea stângă a pieptului, ea apare ca o mică gaică, un suport sui generis pentru însemnele eventualelor distincţii pe care le va primi cel în cauză în decursul vieţii. Dacă noul născut supravieţuieşte şi dacă, din întâmplare, apendicele are dimensiuni ceva mai mari decât de regulă, aceasta se consideră un semn bun pentru viitorul său. Personalităţilor care au primit mai multe distincţii, gaica ajunge să li se lungească, acoperind uneori o bună parte din torace şi chiar din abdomen. Sunt desemnaţi cu un nume care s-ar putea traduce prin "Trei-Ţâţe".

Se pare că numărul medaliilor se află într-un raport invers proporţional cu numărul anilor de viaţă care îi mai rămân celui decorat. Iată de ce: o asemenea decoraţie este confecţionată dintr-o plăcuţă de lut ars, sau din alt material asemănător, de dimensiuni variabile, pe care sunt pictate –  oarecum în genul benzilor desenate din revistele noastre – momente importante şi sugestive din activitatea pentru care este recompensat decoratul. Chiar şi o singură asemenea medalie este destul de jenantă. Mai întâi, pentru că ea, practic, îl imobilizează pe omul nostru. El aproape că nu mai poate ieşi din propria-i casă; pe stradă, ar risca spargerea plăcuţei în aglomeraţie – din neatenţia, dar, mai ales, din reavoinţa celorlalţi – ceea ce l-ar duce, automat, la ştergerea tuturor privilegiilor de care se bucură. Apoi, mai multe asemenea plăcuţe (iar ele sunt departe de a arăta ca nişte discrete pandantive) presupun grefe suplimentare. Noile agăţători trebuie prelevate din acelaşi loc ca şi prima; se umblă, deci, la cicatricea abdominală, cel decorat este deschis din nou şi i se mai ciunteşte o bucată de intestin, care i se va lipi într-un nou loc de pe piept sau burtă.

În perioada cât m-am aflat acolo, mai era în viaţă un singur posesor a patru medalii. Era aproape respectat şi se făceau pariuri în legătură cu mărimea răstimpului care-i mai rămăsese de trăit, deşi, altfel, era vorba de un om încă tânăr, care părea să fi fost voinic: înalt de cam un metru şi jumătate (deci având cu zece centimetri mai mult decât media), solid şi cu nişte gheare cât toate zilele.  I-am admirat medaliile: arătau ca o expoziţie publicitară itinerantă. El fusese agent de asigurări, cel mai bun salariat al firmei, care îi regreta actuala imobilizare forţată. Totuşi, n-aveau ce face, căci distincţiile sunt acordate de către Preşedinte, refuzul de a le accepta echivalând cu semnarea propriei sentinţe capitale. Dar, în definitiv, patru plăcuţe însemnau cam acelaşi lucru.

Tot la rezultatul acesta se poate ajunge şi pe calea inversă. Astfel, am asistat la procesul intentat unui părinte, care-şi operase fiul şi, în loc să grefeze unde trebuia bucăţica extirpată, o mâncase. Am aflat, atunci, că întâmplarea nu era tocmai o raritate în practica judiciară. Se înregistrau anual câteva sute de astfel de delicte, asta din cauză că, în decursul unei singure generaţii, proteinele de origine animală dispăruseră cu desăvârşire din alimentaţie. Antepenultimul preşedinte avusese ideea "botezării" şeptelului în aceleaşi condiţii ca şi în cazul oamenilor. Animalele s-au dovedit aproape la fel de nerezistente, dar mult mai puţin prolifice: a fost lichidat în felul acesta jumătate din numărul lor. Penultimul încercase redresarea situaţiei pe calea unor hibridări revoluţionare: împerecherea unor rase din regiuni diferite. Ceea ce a fost un fiasco – şi astfel, întreg şeptelul nu mai număra acum decât vreo două duzini de vite şi una de oi, declarate tabù şi rezervate pentru hrana Preşedintelui actual şi a familiei sale.

Cazul antropofagului nu era, deci, ieşit din comun. A fost condamnat la moarte şi executat în rate: în prima zi, i s-a amputat, cu satârul, un picior, din care s-a gătit o zeamă ce i s-a dat s-o soarbă. În ziua a doua, povestea s-a repetat cu celălalt picior. În ziua a treia, cu o mână, pe care n-a mai apucat s-o savureze; a murit după prima lingură.

Am asistat la execuţie din loja prezidenţială, nu puteam refuza o asemenea invitaţie, venită din partea cui venea. Înainte de a i se da să mănânce, condamnatul trebuia să rostească următoarea formulă: "Recunosc că sentinţa a fost justă. O accept bucuros, pentru că voi muri printre ai mei". (Aici e nevoie de o scurtă explicaţie. Deşi toţi cei cu care am vorbit între patru ochi mi-au spus că ar fugi în lume, încotro ar vedea cu ochii, dacă nu le-ar fi teamă că vor fi împuşcaţi pe graniţă, teza oficială, repetată în permanenţă prin toate mijloacele imaginabile, era că Ţara de Apoi e cel mai frumos loc din lume, că toate celelalte naţii îi vor, din invidie, răul şi că traiul printre străini e ceva cu mult mai înfiorător decât moartea.)

În acest timp, mulţimea hămesită saliva. Ce mi s-a părut curios a fost faptul că cel supliciat n-a opus nici o rezistenţă, deşi avea mâinile libere, că s-a îndreptat, aparent, calm spre estrada pe care avea să …se producă şi că, deşi urlând şi pierzându-şi cunoştinţa în câteva rânduri, s-a servit el însuşi din zeama aceea, la un simplu îndemn al călăului. Am întrebat dacă halul în care se afla era rezultatul unor prealabile torturi şi am aflat că nu, după cum nu fusese nici drogat sau anesteziat. Se pare că simpla rostire a sentinţei fusese suficientă pentru a-l aduce în acea stare.

Uluit, am aflat de la Preşedinte că individul de pe estradă nu fusese întemniţat. Îşi petrecuse ultimele zile într-o cămăruţă de la parterul tribunalului, care servea în timpul zilei drept registratură. Îi lăsaseră acolo câteva concentrate, ca să nu moară de foame; ca să bea, trebuia să se ducă la cişmeaua din curte. Singurul lui paznic fusese portarul, un bătrân cu două plăcuţe-n piept.

L-am întrebat, atunci, prosteşte pe Preşedinte: "Cum de n-a evadat acest om?" "Disciplina", mi-a răspuns el. "Disciplina şi propria-i conştiinţă". Am simţit că ameţesc.

"La voi ar fi fugit?"

"O, desigur că nu", i-am răspuns eu, ipocrit. N-aş fi vrut să-mi pun speţa într-o situaţie penibilă.

Am avut buna inspiraţie să mă interesez de soarta copilului-victimă, cel care rămăsese …ne-grefat. Mi s-a spus că nu va avea de suportat nici un fel de "sancţiuni juridice sau administrative". Fişa lui de la Evidenţa Populaţiei urma să rămână albă, deoarece "fiul nu trebuie să sufere pentru greşelile tatălui". În schimb – şi aici e tot hazul situaţiei – oricine ar fi fost prins că încearcă să-l hrănească pe noul născut urma să fie executat fără judecată, pentru colaborare cu inamicul, inamic fiind inclusiv băştinaşul fără grefă-n piept. Dacă, totuşi, prin absurd, copilul avea să ajungă la o vârstă când s-ar fi putut întreţine prin propriile-i puteri, tot aia era: nimănui nu-i era permis să adăpostească, să dea de mâncare sau de lucru unui om fără agăţătoare în piept, sub ameninţarea pedepsei cu moartea.

"Oricum, chiar dacă rezistă, tot aici va ajunge", mi-a spus Preşedintele, arătând, cu un aer fatalist, către estrada din piaţă.     

 

 

 

 

TATĂL MIELULUI

- fragmente -

 

2

MARGOT

 

Pe vremea când eram student, la sfârşitul anului trei, am cunoscut o fată. Venise să dea admiterea la actorie. Eu şi alţi doi colegi de an, actori, ne fâţâim prin faţa Institutului “ca să vedem cum mai merge vânzarea”, adică situaţia înscrierilor, sau, mai exact, cum arată candidatele. Intrăm în vorbă cu cele trei fete care se-nvârt de colo-colo cu un aer dezorientat. Noi “ne dăm mari”, ele se plâng că Institutul nu le asigură cazarea pe timpul cât durează admiterea. Rău de clanţă şi ştiind ce repede se isprăveşte, în nouăzecişicinci la sută din cazuri, o admitere la Actorie-fete, îmi vine să le întreb “da’ ce nevoie mai aveţi de cămin – oricum, mâine seară o să luaţi trenul ca să vă întoarceţi acasă”. Apoi mă gândesc că ar fi o josnicie din partea mea să dau glas cogitaţiunii în chestiune şi tac dracului din gură. Până una-alta, le invităm pe fete la o cafea, alături, în piaţa Kogălniceanu, la "Veneţia". Fetele se dezgheaţă, încep să spună tot şi, până ne aduce votca, aflăm de unde e fiecare. Blonda cu ochi căprui şi sâni à la Anita Ekberg (se poartă iile, sincer, fără dedesubturi), vecina mea de masă, e dintr-o comună de lângă Oradea.

…Şi se face că fiecare dintre noi “va asigura cazarea” câte uneia dintre fete. Mă înham la geamantanul mare şi greu ca pentru un voiaj de-o lună – dac-ar şti că în cel mult două-trei zile va fi iar acasă! – ne luăm rămas bun de la ceilalţi, care aşteaptă alte troleibuze, şi o pornim spre magherniţa mea.

Nici o exagerare, e o adevărată bojdeucă ce stă să se prăbuşească, luînd-o, numai aşa, de-al naibii, înaintea echipei de demolare (când am văzut-o prima oară, m-am şi mirat că era electrificată), dar costă doar o sută de lei pe lună, şi sunt aproape singur, doar cu o pereche de bătrâni în vecinătate, şi am apă curentă, în curte, în dosul porţii, iar ai mei locuiesc nu prea departe, la vreo cinci staţii de autobuz: în termeni decenţi, sau mai degrabă pompoşi, cocioaba se numeşte “locul meu de studiu şi de retragere în singurătate”. Numai că nu prea mă aflu eu singur în ea; ca, de exemplu, în cazul de faţă.

Margareta, aşa o cheamă, se apucă să despacheteze, sub privirile mele placide. Îmi spune că s-a făcut târziu, că e obosită şi că ar fi timpul să plec la mine acasă. Care casă, mă mir eu. Aici locuiesc, altă casă n-am. Atâta am eu pe lume, o cameră, o canapea şi-o masă – şi-mi ajunge. La care, Margareta scoate un portofel brodat cu mărgele şi-mi întinde două sute de lei, cică două săptămâni de cazare, achitate anticipat. Cum aş putea lua bani de la ea, mă revolt eu tot, crede că pentru asta am primit-o la mine? Ştie ea pentru ce, îmi răspunde, aşa că mai bine iau banii şi mă duc să dorm în altă parte. Margot, dar eu te-am iubit din clipa când te-am zărit, altfel cum crezi că aş fi primit să-mi violezi intimitatea, să vezi mizeria în care trăiesc şi în care încă n-a intrat nici o femeie? S-o spui lu’ tovarăşu’ Mutu’, zice Margot.       

Pleacă odată, mi-e somn şi vreau să mă şi spăl, unde e chiuveta? În curte, Gretchen, şi e lună plină, te vede toată mahalaua dacă încerci să faci un duş. Măcar un lighean, scânceşte Gretchen. A, da, asta avem, îmi dai voie să-ţi torn? Mă priveşte fioros şi, cu un gest brusc, îşi scoate iia: toarnă-mi.

Aşteaptă să se încălzească, fac eu, dornic să prelungesc momentul, şi scot termoplonjorul din sertar.

Da’ ce, tu te speli cu apă caldă, mă întreabă ea cu nedisimulat dispreţ. Toarnă-mi.

Maggie, iubito, ţi-a mai spus cineva că ai sâni frumoşi? Mă priveşte cu lehamite: mi-a mai spus. Şi acum, te rog, du-te, mi-e groaznic de somn.

Abia acum nu pot pleca, îi răspund eu, cu sinceră deznădejde. În halul în care …te iubesc …nu pot. Pur şi simplu, nu se poate.

Ba se poate, zice Grete, e cald, e frumos, te duci şi dormi pe o bancă, într-un parc. Margot-iubito, dragostea mea de-o viaţă, de ce nu vrei tu să evităm un viol? Încearcă, zice Margot – şi se blindează în halatul meu de stambă cu dragoni vişinii pe fond portocaliu – încearcă numa’.

Ceea ce şi fac, pe muzica lui Rossini, care curge, cu sunet de tinichea, din tranzistorul meu vechi de vreo cinşpe ani (din primele serii de radiouri cu tranzistori produse de economia noastră socialistă, dacă vă mai aduceţi aminte – dom’le, ce bune erau!). Figaro-n sus, Figaro-n jos, şi tot aşa, ne fugărim preţ de o jumătate de oră, timp în care halatul meu s-a făcut praf, iar camera arată ca după cutremur. Nu ştiu cât de somn i-o fi lui Gretchen, dar eu sunt obosit de parc-aş fi spart o căruţă cu lemne. Dacă mai alerg, e doar aşa, ca să-i arăt ce maratonist ar fi putut ieşi din mine. Nici vorbă de viol. Margot asta e de-a dreptul antipatică. Antipatică şi stupidă, complet lipsită de simţul umorului, de un provincialism din cele mai proaste. În fine, ducă-se. Păcat de bustul ei telegenic. Mă prăbuşesc pe canapea şi îmi aprind o ţigare. Va trebui aerisit aici, uite ce praf s-a făcut. Şi, la urma urmei, eu unde-o să dorm la noapte? fiind de la sine înţeles că la ai mei n-am ce să caut.

- În definitiv, de ce nu te culci cu mine? o întreb, cu aerul cel mai îndepărtat-obiectiv-ştiinţific de care sunt în stare.

- Că nu mi-eşti drag, de-aia.

 

Margareta abia terminase liceul. Nici nu avea încă diploma de bacalaureat, ci doar o adeverinţă provizorie care-i ţinea locul. Pînă în ultima clipă, nu-i trecuse prin minte să se facă actriţă. Dar, cu câtăva vreme în urmă, se turnaseră la ei în sat nişte secvenţe ale unui film cu subiect ţărănesc, sau, mai exact, zootehnic, dacă-mi aduc bine aminte. Adică, ce se întâmpla cu eroii conta-nu conta, importante erau problemele sectorului zootehnic al C.A.P.-ului de care era vorba în film, mărirea numărului de litri de lapte pe cap de vacă furajată ş.a.m.d. S-a aranjat în aşa fel încât premiera să aibă loc simultan la Bucureşti şi în sat. Şi uite-aşa s-a întâmplat că o sală trăznind a Fidji şi a Nina Ricci a luat cunoştinţă de necazurile viţeilor, iar, de partea cealaltă, Margareta a avut ocazia, nebănuită şi nesperată (pentru că nici măcar dorită până atunci – dă-mi Doamne ce n-am avut, să mă mir ce m-a găsit), de a sta de vorbă cu marele actor Costin Negruzzi, pe care căzuseră sorţii să reprezinte echipa realizatorilor la premiera de gală rurală.

- Domnu’ Negruzzi, se pare că l-ar fi acostat ea la încheierea solemnităţii, cum aş putea face să ajung şi eu actriţă?

- Dând admiterea la I.A.T.C., i-a răspuns acesta pe tonul său de inconfundabilă sinceritate, atât de cunoscut cinefililor şi telespectatorilor noştri.

- Bine, dar eu nici nu ştiu pe unde vine I.A.T.C.-ul ăsta, a obiectat ea.

- Nu-i nimic, au zâmbit cu unul şi acelaşi rând de buze marile nume din istoria literaturii române, când vii în Bucureşti, dă-mi un telefon şi o să-ţi explic eu.

Aici trebuie să fac o paranteză şi să presupun că, dacă Negruzzi a acceptat cu atâta uşurinţă, ba nu, chiar a avut iniţiativa de a-şi deconspira numărul de telefon, asta se datora, negreşit, mai degrabă celor băute decât celor mâncate la mica masă tovărăşească oferită de c.a.p.-işti înaintea premierei, în chip de uvertură a operei ce avea să se consume după. Mare mâncău n-a fost el niciodată.

Astea se petreceau prin ianuarie, iar în iulie, Margareta făcea coadă la înscriere, înarmată cu două poezii de Păunescu învăţate pe de rost, pentru proba de aptitudini, cu numărul de telefon al lui Negruzzi şi cu o sticlă de pălincă, de-o jumătate, pentru acelaşi. Ceea ce arată că habar n-avea de adevărata lui capacitate cilindrică. Pe cât îl cunosc, maestrului sticla aia ar fi putut să-i ajungă o oră-două, după care s-ar fi dus la o cârciumă să bea ceva.

L-a sunat în dimineaţa următoare, l-a făcut să-şi reamintească de ea şi l-a anunţat că s-a înscris la Actorie. Foarte bine, i-a răspuns el; mult succes. N-ar vrea maestru’ Negruzzi să-i pună o vorbă bună, a îndrăznit ea. Să meargă înainte cu curaj, a râs acesta şi a adăugat: el nu se îndoieşte că va fi o mare experienţă pentru o fată atât de dotată.

Astfel îmbărbătată, Margareta a intrat în examen şi a recitat cam o jumătate de poezie, după care a fost întreruptă, i s-a mulţumit pentru osteneală şi a fost sfătuită să treacă pe la secretariat. Pentru ce, s-a mirat ea. Ca să-şi recupereze dosarul cu acte. Să nu piardă timpul, căci mai sunt doar două zile până începe admiterea la celelalte facultăţi. Ar mai avea timp să se înscrie la alta.

Am ajuns în faţa institutului la vreo câteva minute după ce Margareta ieşise din examen. Am găsit-o pe chei, rezemată de un stâlp. Îşi privea sandalele. În prima clipă, a părut să nu mă recunoască. Nu era greu de înţeles. Am dus-o la secretariat, şi-a luat actele şi ne-am suit în troleibuz. În timp ce găuream biletele, i-am aruncat o privire: somnambula rupea o hârtie în bucăţele de mărimea unor confetti. Nu e frumos să faci murdărie în mijloacele de transport în comun, i-am spus, şi i-am turnat bancul cu congresul mondial al lucrătorilor din salubritate, hotărâţi să facă propagandă eficientă împotriva celor care aruncă pe jos biletele de autobuz: la Londra au apărut afişe pe care scria “un gentleman nu aruncă niciodată biletele pe jos”, la Berlin scria “strict interzis aruncatul biletelor”, la Moscova – “învăţătura marxist-leninistă condamnă aruncarea”… etc., la Pekin – “numai porcii de ruşi aruncă biletele pe jos când coboară din tramvai”, iar la Bucureşti – “nici Burebista nu arunca biletele I.T.B. pe jos”. Margareta şi-a petrecut braţul pe după al meu şi a început să plângă. Am ridicat câteva bucăţele din hârtia ruptă şi am recunoscut numărul de telefon al lui Negruzzi.

Asta se cheamă şoc, fi-r-ar să fie. Stare de şoc. Fixitatea aceea a privirii am mai întâlnit-o o singură dată, la Spitalul de Urgenţă. Era vorba de un băieţel lovit de o maşină, abia ieşit de sub narcoză.

          Margareta plânsese tot drumul până acasă.

- Spală-te pe faţă şi hai să mâncăm ceva, i-am spus, ca să nu tac din gură.

Aş. A ţinut-o aşa, cu capul înfundat în pernă, vreo jumătate de oră. Apoi, ridicându-se în capul oaselor, a declarat că ştie ea ce are de făcut. Acasă nu se poate întoarce în halul ăsta.

- Care hal? mi-a sărit mie ţandăra. Lasă tâmpeniile, mai bine du-te de te spală pe faţă. Nu e ăsta sfârşitul lumii. Şi eu am dat admiterea de trei ori (mi-era nu ştiu cum să spun “de cinci ori”) până am intrat.

- Eu o să mă omor. Altfel nu se poate. Vai, ce-am făcut! Dă-mi ligheanul!

Şi s-a apucat să desfeţe perna plină de rimel. În noaptea aceea, am împărţit, în cele din urmă, perna acoperită cu o cămaşă albă de-a mea. În dimineaţa următoare, l-am căutat pe unul Lăzărel, care era un fel de regizor de platou pe la Televiziune, şi l-am rugat să-mi facă rost de câteva zile de figuraţie, pentru mine şi pentru o prietenă de-a mea, foarte fotogenică şi talentată. Un pic de figuraţie putea juca rolul unui mic premiu de consolare, bun şi ăsta pentru cazul că noaptea trecută n-ar fi contat de loc în sufleţelul destul de capricios al Margaretei; oricum, mandatul poştal cu ştampila Televiziunii era un lucru despre care le putea pomeni şi părinţilor ei, spre deosebire de existenţa mea, după cum bănuiam. Iar pe mine m-am inclus în rugămintea asta fiindcă nu voiam s-o las singură. Cunoşteam eu mutrele dubioase de acolo, figuranţii ăia de profesie, care erau cu toţii, dacă aveai timp să-i crezi, prieteni cu marii regizori, cărora le dădeau şi sfaturi. Numai tipi geniali, ce mai încoa’ şi-ncolo. Şi dacă le făceai cinste cu o votcă, te trimiteau şi la adresele sigure ale unor blonde colosale. Foarte curate şi ieftine, desigur.                      

 

7

VII TORUL MEU S-A DUS ÎN MĂ-SA

 

                   Mă aflam suspendat deasupra unei prăpăstii, agăţat  cu palmele goale de un cablu metalic subţire şi tăios. Iar prin acest cablu trecea, din timp în timp, câte o descărcare electrică de mare tensiune. Cam asta era situaţia.

                   O situaţie este, desigur, un complex de factori. Obiectivi. Cuvântul ăsta, "obiectiv", era foarte la modă pe atunci. Totul era obiectiv, adică inevitabil, şi faptul că mă încurcasem cu o elevă de-a mea, şi că ea, fiind o nevrotică, încercase, acum vreo câţiva ani, să se sinucidă, şi că, dintr-o leafă ca a mea, n-aveai cu ce plăti un avort clandestin. Şi că, de altfel, nu cunoşteam pe nimeni dispus să i-l facă. Şi că fata de vizavi, dusă alaltăieri la spital, după ce dracu´ ştie cine încercase să-i provoace un avort, folosind pentru asta o soluţie dubioasă pe care i-a băgat-o în pântec, a murit ieri.

                   Mai acum vreo două luni, tot de pe urma unei ...operaţii de soiul ăsta a murit ea, nevasta unuia dintre cei mai cunoscuţi crainici de fotbal de la televiziune, care mai era şi doctoriţă, pe deasupra. Şi-atunci cum era să scape cu viaţă amărâta aceea de puştoaică din blocul de vizavi?

           

                     Pe tatăl fetei de vizavi l-am întâlnit în faţa blocului. S-a oprit în faţa mea şi a lăsat jos cele două pungi de plastic pe care le avea în mână. Mi-a cerut un foc. I-am aprins ţigarea şi am murmurat "condoleanţe".  El a aruncat o privire spre fereastra de la etajul opt de unde se auzeau nişte femei bocind ascuţit.

          - M-au chemat să-i iau lucrurile acasă.

          Iar în cealaltă pungă avea câteva kilograme de cartofi şi două pâini.

          - Mi-a omorât-o procurorul. Orzaţă, procurorul Orzaţă, mi-a spus asistenta. A stat la capul patului o zi întreagă şi-a urlat la ea să-i spună cine i-a făcut sondajul. Nicoleta n-a vrut să spună nimic, o ţinea întruna că şi l-a făcut singură.

          - Bine, i-am spus, dar n-avea cum s-o omoare aşa, urlând la ea.

          - N-a dat voie la nimeni să se apropie de ea, mi-a şuierat el, scăpând ţigarea din mână. I-a zis că îl lasă pe doctor s-o vadă numai după ce spune cine i-a făcut sondajul. Ea n-a vrut să-i spună până a închis ochii. Pe noi nu ne-a lăsat să intrăm tablagiul de la uşă, dar mi-a povestit asistenta totul, azi dimineaţă. O să-i crăp capul lu´ Orzaţă. Mă duc la noapte peste el, cu toporu´.

          Vorbe de clacă, nu s-a dus. Ştiu sigur că n-a făcut-o, mai întâi fiindcă, dacă i-ar fi tras măcar o palmă, desigur că s-ar fi aflat imediat şi tot oraşul ar fi vuit săptămâni sau luni la rând. Şi apoi, fiindcă se pare că Orzaţă a supravieţuit cu mare succes micilor schimbări din decembrie 1989. Pe tipul ăsta l-am ţinut minte pentru că avea un nume ciudat, cum n-am mai auzit. Pe numele de botez îl chema Venus. Chiar aşa îl chema, Orzaţă Venus şi era foarte cunoscut în oraş, unde se făceau tot felul de glume pe seama lui. Presupun că n-au existat doi procurori pe care să-i cheme Orzaţă, aşa că fostul procuror general al României (de prin ´92, dacă-mi aduc bine aminte), al cărui nume apărea scris în toate ziarele "V. Orzaţă", el trebuie să fi fost.  

          O situaţie este, desigur, un complex de factori. Obiectivi. Iar biata Nicoleta, pe care n-am cunoscut-o, îşi desprinsese palmele de pe cablul acela tăios şi subţire.

          În dimineaţa următoare, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am telefonat profesorului. Habar n-aveam ce motiv aş fi putut invoca pentru a-l face să mă primească. Am bâiguit ceva că nu mă simt de loc bine, că am dureri de cap şi insomnii, că uneori am ameţeli, că-mi vine să vomit.

Şi, într-adevăr, măcar în parte, era adevărat. Nu mai puteam dormi nici eu şi nici Dana, chiar dacă, după câte o seară întreagă în care treceam în revistă toate posibilităţile de a procura bani pentru avort, sau măcar pentru un sondaj, amintindu-ne în cele din urmă că, de altfel, nici nu cunoşteam pe cineva în stare să i-l facă, sfârşeam în cele mai sălbatice îmbrăţişări de care am avut parte vreodată. Rămâneam apoi, după mult timp (curios, după mult mai mult timp ca altădată), sleiţi şi tăcuţi. Şi parcă nici nu-mi mai aduceam aminte că, înainte cu câteva clipe, cu doar câteva respiraţii, trăisem ceva ce, de obicei, se numeşte voluptate. Într-una din aceste clipe, care ar fi trebuit să fie de extaz, mi-a şuierat în ureche "omoară-l!" Şi nici n-am mai stat să întreb pe cine. Mi-am aprins doar o ţigare şi i-am spus să nu mai roage lucruri de-astea în timp ce, fiindcă s-ar putea să rămân impotent.

          Dacă Pafnotescu nu mă dădea afară auzind despre ce era vorba, l-aş fi rugat să găsească o soluţie.

- Poate că tot ce mi-aţi spus la telefon e din cauza fumatului, m-a luat el în primire de cum i-am dat bună ziua. Apropo, haideţi în grădină, ca să-mi aprind şi eu o ţigare. În cabinet n-am voie.

          Am ieşit şi ne-am aşezat pe marginea micului bazin de piatră, vegheat de un cap de leu prin gura căruia ţâşnea un firicel de apă.

- Aici puteţi să spuneţi tot. Ce-i cu simptomele alea de sarcină de care mi-aţi pomenit la telefon?

          I-am povestit despre Dana şi despre faptul că sarcina ei a împlinit, probabil, o lună şi jumătate. Şi despre disperarea noastră. Şi că-l rog să inventeze un diagnostic care să-i permită un chiuretaj legal.

- Staţi aşa! Mai întâi, de unde ştiu eu că sînteţi de-adevăratelea un disperat, cum spuneţi că sînteţi - şi că tot ce vorbim noi acuma nu se-nregistrează undeva? Iar în al doilea rând, presupunând că m-aş băga în aşa ceva, ştiţi pentru ce afecţiuni se dau recomandări de genul ăsta? Diagnosticele sunt teribile... de regulă, schizofrenia... n-am dat aşa ceva decât de două ori până-n ziua de azi. Şi numai pentru schizofrenii absolut manifeste, cu deliruri, cu tentative de sinucidere... sinistru...

          I-am spus că Dana a încercat, mai de mult, să se sinucidă. Şi că eu nu sunt un provocator, fie că mă crede, fie că nu. S-a uitat lung la mine.

- Să vină la consultaţie. Aranjaţi cu doctorul de circă să-i dea o trimitere la mine. Să fie aici luni, la prima oră. Ştiţi că diagnosticul ăsta rămâne înscris în actele ei? În buletinul de identitate ?

- Am să-i spun, am bolborosit eu.

- Am să-i spun şi eu. La revedere.

- Dom` profesor, am avut eu o inspiraţie năroadă, vreau să vă mai spun ceva. Aş vrea… să vă rog… să nu mai povestiţi nimănui nimic din trecutul dumneavoastră. Şi nici despre ce v-am spus eu în clipa asta.

          De fapt, voisem să-i spun "nu mai vorbiţi cu Beatrice Ivanovici despre asta", dar m-am temut să mă arăt atât de bine informat. M-a privit cu interes.

- Am crezut că sunteţi doar un actor. Oricum, mulţumesc pentru sfat. S-ar putea să-mi prindă bine.

          Dana s-a dus la consultaţie luni dimineaţă, iar eu am trecut pe la profesor după aceea, la ora unu.

- Am să vă dau o veste proastă. Adică, în realitate, e o veste bună. Prietena dumneavoastră e foarte normală.

          I-am răspuns, cu un zâmbet cretin, că nu e nici o nou tate, că ştiu asta foarte bine, dar că nu pentru asta venisem la el.

- E imposibil să-i dau certificatul care vă trebuie. Nu mă pot baza pe nimic.

          I-am amintit de încercarea ei de sinucidere.

- Am întrebat-o şi eu. Nu are nici o dovadă c-a fost aşa ceva. Mi-a arătat foaia de externare de atunci, de la Urgenţă. Acolo scrie "intoxicaţie accidentală". E foarte probabil că a fost o încercare de sinucidere, cum mi-a spus şi ea, dar doctorului de acolo i s-o fi făcut milă şi nu i-a trecut aşa ceva în fişă, pentru că asta are nişte urmări... sociale. Asta e, noi zicem că numai alienaţii se sinucid. Dar nu-i adevărat. Nu numai alienaţii.

         

          Nu mai rămânea decât să caut altă ginecoloagă amatoare. Şi să mă rog să nu fie vreo descreierată ca aceea cu spirtul diluat. Chiar aşa, cum era să scape cu viaţă amărâta aceea de puştoaică din blocul de vizavi ? Şi la ce mă pregăteam eu s-o supun pe Dana ? Chiar eram nebun? Noaptea trecută, în timp ce făcea dragoste cu mine, mi-a şoptit să-l omor. Să-i omor intrusul din burtă, nu s-o omor pe ea.[6]

                   Proorocul lui Pafnotescu nu era un bătrân scheletic, ştirb şi parkinsonian, cu o barbă albă rară şi răsfirată şi căutătură febrilă, sprijinindu-se într-un toiag. Proorocul Daniel n-avea nici o înfăţişare pentru că nu aveam cum să-i văd chipul, fiindcă el eram eu. Ştiu doar că era neras şi murdar şi că nisipurile mişcătoare, vălurindu-se sub el ca o mare agitată, îi acopereau cu repeziciune genunchii. Atunci s-a întâmplat minunea, mâna proorocului, mâna mea a găsit un stâlp subţire, dar tare, de care s-a agăţat disperată. Şi în clipa aceea, stâlpul m-a muşcat şi s-a prelins în nisip. În pustie nu sunt stâlpi, dar şerpi se mai găsesc.

                   Cam aşa arătau coşmarele mele de atunci. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă trezesc ţipând, în miez de noapte. Fără să mai aprind lumina, mă apucam, atunci, să scriu ca un robot în caietul de pe măsuţă, pe care l-am umplut în săptămânile acelea şi apoi, l-am rupt. Nu erau decât nişte bâiguieli cu desăvârşire incoerente. Aşternute pe hârtie, coşmarele mele nu erau decât informe, un şir banal de înjurături şi obscenităţi stupide.

                   Şi de altfel, nu mai aveam nici o poftă să scriu versuri. Tocmai îl citisem pe Paul Celan. Şi cuvintele "groapă în cer" fluturau neîncetat prin minte-mi, atâta câtă-mi mai rămăsese. Ce groapă în cer? N-aveam nici în clin, nici în mânecă. Pe noi or să ne îngroape în căcat. Căcat bem, căcat mâncăm, seara-n balegi ne culcăm. Căcat gândim, căcat respirăm, căcat zâmbim cu duioşie pruncilor noştri. Şi când ne-ntreabă careva, suntem fericiţi. Entuziaşti şi dârji, dar-ar dracu-n mamele noastre, cu originea lor sănătoasă cu tot, că, dacă n-ar fi fost aşa, acum poate-am fi fost şi noi zilieri prin R.F.G. sau California. Dar ce California, am fi zis bodaproste şi pentru Pulistan sau Coccixland.

         

          Atunci m-am hotărât să-i povestesc Margaretei întreg necazul meu cu Dana. M-am învârtit vreo două zile prin centru, pe străzile din preajma Judeţenei de Partid. Cum ştiam că se întorsese de la Bucureşti, cu puţin noroc, aş fi putut s-o întâlnesc, în cazul în care ar fi trecut pe la biroul lui bărbat´su, cum îmi povestise că are obiceiul. Am avut, într-adevăr, norocul ăsta, am dat de ea, într-un târziu, la câţiva paşi de intrarea în clădire.

          I-am spus săru´mâna şi am adăugat repede că am o mare problemă şi c-o rog să mă ajute.

- Zi-i repede, în două cuvinte.

          I-am povestit necazul în care mă aflam, iar ea m-a privit cu un aer absent.

- O să mă gândesc la asta până mâine. Acum, hai cu mine să te prezint lui Marian. Ai venit la redacţie la Flacăra Roşie, ca să discuţi despre o colaborare. Redacţia e-n aripa cealaltă, dacă nu ştii.

Am urcat pe scara de marmură acoperită cu un covor roşu, am trecut pe sub un imens portret al Stăpânului Vaginelor Române şi am pătruns într-un birou foarte spaţios, cu alt portret pe perete şi cu două secretare, două maşini de scris şi un telex.

           

          Ceea ce m-a frapat îndeosebi la Vuţă, încă de la primele noastre întâlniri - după impresia pe care mi-a făcut-o micul portret al lui Ceauşescu de pe biroul lui, în care acesta era pozat într-o cămaşă descheiată la doi nasturi, semn, probabil, că cel ce îl ţinea acolo era, aşa, mai intim cu subiectul, oare ăsta l-o fi cunoscând şi pe Ăl Bătrân, sau numai pe fi-su, cum pretindea Mişu? - ceea ce m-a frapat, aşadar, a fost felul cum raporta el totul, fie că era vorba de data propriei căsătorii sau de tăiatul porcului, la evenimentele importante din istoria recentă a P.C.R.: "asta era cam la o săptămână după cuvântarea de la Neptun", sau "asta s-a întâmplat puţin înainte de vizita lu' Tovarăşu' în China" ş.a.m.d. În rest, era un tip nu prea înalt, blond, rotofei şi cu un început de pungi sub ochii săi albaştri.

Margot m-a prezentat ca pe regizorul care organizase lansarea atât de reuşită a lui Pafnotescu, poetul, care fusese dată şi într-o emisiune la televiziune, săptămâna trecută.

 

Dar eu îl cunoşteam pe tipul ăsta! Tot timpul cât am stat de vorbă, nu mai mult de cinci minute, mi se pare, m-a muncit întrebarea: de unde-l ştiu? De abia în ziua următoare mi-am adus aminte: de la Costineşti! Asta se întâmplase chiar în vara când o cunoscusem pe Margot.

Cioancă mă provocase la o săptămână de "blat" în tabăra studenţească de acolo şi, mai ales că nu mai văzusem marea încă de pe când eram la liceu, am acceptat pe loc. Într-o bună zi, pe plaja de la Vapor, s-a iscat un murmur: a venit Ana Mureşan! Mi-a fost greu să înţeleg ce legătură avea ministresa Comerţului, sau a cui o fi fost, cu populaţia pestriţă a plajei, compusă în cea mai mare parte din nudişti, doar n-avea de gând să se expună alături de fetele şi băieţii fără prejudecăţi de acolo (şi de secretarele U.T.C. din tabără amestecate incognito printre ceilalţi, de dragul unor amintiri în contrast violent cu viaţa lor asexuată din orăşelele de provincie de unde veneau şi unde aveau să se reîntoarcă, oftând şi cu sânii bronzaţi, după douăsprezece zile de dezmăţ utecistic), mai ales că, bănuiam, ea era mult mai bătrână. M-au lămurit Cioancă şi cele două colege de Institut descoperite la terasa Marea Neagră în ziua precedentă, cu care împărţeam, acum, cele două cearceafuri întinse pe nisip. Madam Ministru făcea plajă puţin mai încolo, dincolo de băţul de care se afla agăţată o pancartă cu inscripţia Nudismul Interzis.

Cioancă tocmai făcuse o poză nostimă cu pancarta aceea. O prinsese pe una dintre colegele noastre, aşezată pe cearceaf, cu spatele la obiectiv, dar cu nimic mai puţin interesantă prin asta, fiindcă spatele, respectiv fundul cu pricina, era gol şi, între noi fie vorba, n-arăta rău de loc. Şi exact deasupra lui se vedea tabla pe care scria că aşa ceva e interzis.

- Poponeţ interzis, murmurase Cioancă apăsând pe declanşator.

- Poponeţ neorientat din punct de vedere. Şi privind spre Tovarăşa Ministru, am completat eu.

          Însă Tovarăşa Ministru nu voia să vadă poponeţ, ci să-şi prezinte costumul de baie abia adus de pe la Paris, aşa că, în loc să-şi caute dracului altă plajă, îşi trimisese căţeii pe a noastră. Aceştia erau în număr de opt, cam de-o vârstă cu noi, erau toţi de aceeaşi înălţime, musculoşi, tunşi scurt şi purtau, toţi opt, acelaşi model de slip, făcut din ceva foarte asemănător foii de cort, de culoare kaki, extrem de scorţos şi prins pe şold cu două şireturi. Făcusem haz, între noi, de cei opt roboţei aflaţi la câţiva paşi, încercând să ne imaginăm ce efect de piatră de polizor poate avea pânza ţeapănă, mai ţeapănă decât cea din care se fac blugii, asupra zonei, vrând-nevrând, sensibile pe care o acoperă.

- Sau, poate, la ei n-o fi sensibilă, şi-a dat cu părerea una dintre colegele noastre. Poate că-i argăsesc înainte de a-i băga în slipuri şi de a-i trimite la luptă.

          Dar cred că, în realitate, zona aia a lor era sensibilă rău. Asta se vedea din felul cum o porneau pe rând, câte doi, la plimbare printre cearceafuri, cu fălcile încleştate şi încercând să pară abstraşi, dar zăbovind îndelung cu privirea asupra fetelor abandonate soarelui, cu faţa-n sus, cu ochii închişi şi cu picioarele larg desfăcute. Purtătorii de slip kaki se întorceau din scurtele lor expediţii cu priviri de câine flămând, îşi reluau locul în cercul lor şi mai trăgeau un gât din sticla de coniac Tomis care se afla în centru. Apoi, după vreo oră de plimbări dintr-astea, şi-a făcut apariţia un tip mai puţin musculos, ceva mai copt şi chiar cam grăsuţ, dar tuns la acelaşi frizer şi purtând acelaşi slip. A schimbat două vorbe cu grupul, care s-a ridicat în picioare la sosirea lui, a făcut şi el o scurtă plimbare printre cearceafuri şi apoi a şters-o.

          După aceea, băieţii au băgat restul de coniac într-o sacoşă şi au început să foiască printre cearceafuri şi saltele de cauciuc, adresându-se pe un ton grav şi demn fiecărei fiinţe golaşe întâlnite în cale:

- Doamnă, puneţi-vă sutienul. Domnule, puneţi-vă slipul.

          Când ne-au spus şi nouă chestia asta, Cioancă s-a ridicat cât era el de lung, s-a apucat să cotrobăie prin hainele vecinei lui de cearceaf şi şi-a pus peste …podoabe sutienul de dantelă al acesteia. Ea a început să ţipe să-i lase lenjeria nepângărită, că e Triumf, iar tipul cu slip din pânză de corabie şi-a exprimat, cu voce scăzută, dorinţa de a face amor cu mama lui Cioancă. Şi anume, pe cale bucală, ca să zic aşa.

          Cioancă i-a răspuns printr-un mic brânci care l-a aruncat pe purtătorul de slip la vreo doi metri mai încolo. Atunci a apărut ca din pământ colegul lui, care intenţiona, se pare, să-şi rezeme fruntea de dantura lui Cioancă, noroc că acesta a reuşit să eschiveze în ultima clipă. Toate astea s-au petrecut foarte repede, într-o secundă-două, după cum mi s-a părut. De abia am avut timp să-i sar în spinare tipului care se pregătea să-i ardă un pumn lui Cioancă, în vreme ce colegele noastre începuseră să urle.

          De altfel, nu erau singurele. La câţiva paşi de noi, proţăpită cu mâinile-n şolduri (şi bineînţeles, goală-puşcă), o fată mărunţică, rahitic-suplă, cu nişte sâni ca şi inexistenţi, îşi vărsa focul:

- Labagiilor! Două ceasuri v-aţi chiorât în toate pizdele de pe plajă şi-acu' vă daţi rotunzi! Şi mai şi daţi în noi, fir-ar mama voastră a dracu' dă securişti nenorociţi!

          Mi-ar fi plăcut să pot spune că, stârniţi de furia harpiei ăleia mici, s-au ridicat şi alţii să ne dea o mână de ajutor. Dar ar fi o biată minciună pioasă. Nu s-a ridicat nimeni, individul căruia îi sărisem în spate tocmai mă scuturase de pe el şi se pregătea să-mi ardă un picior, iar eu, răsucindu-mă, am înşfăcat bolovanul pus deasupra sacoşei cu haine.

          În clipa aceea, a apărut în goană cel ce părea şeful lor, securistul rotofei de mai adineaori, care le-a şuierat:

- Opriţi-vă, cretinilor! Sînt străini pe plajă!

          Atunci l-am zărit pe tipul bătrâior din faţa mea, care ţăcănea de zor făcându-le poze securiştilor. Rotofeiul le-a mai spus două vorbe, în şoaptă, oamenilor lui, aceştia au plecat, iar el s-a îndreptat spre fotograful amator, cu gândul, probabil, de a-i cere filmul din aparat ca amintire. De căpătat n-a căpătat nimic, străinezul era greu de cap şi nu voia să vorbească româneşte nici de frică. Şi de altfel, nici nu prea părea să-i fie frică. (Dar nouă ne era, aşa c-am şters-o cu autostopul în aceeaşi seară, lăsându-le pe colegele noastre să se descurce cum or putea.) 

          Grasul a făcut stânga-mprejur, a dat din mână a lehamite şi i-a tras o mică înjurătură la plecare. În câteva minute, plaja s-a golit, deşi mai era destul până la prânz.

                     

          Aici s-a produs declicul, dimineaţa, în timp ce mă bărbieream. Ştiu de unde-l ştiu! am ţipat - şi m-am tăiat cu lama. Ăla era Vuţă!

                  

- O să-l conduc eu pe tovarăşul Dima. Tu la cât vii? i-a spus Gretchen, cu acelaşi aer absent, lui Vuţă.

          Şi am ieşit împreună.

- Mâine seară o să fim la teatru. Avem invitaţie la deschiderea stagiunii. Vii şi tu, ai grijă cum te îmbraci. Vii singur – a  ţinut să-mi atragă atenţia, la despărţire, în faţa Judeţenei.

          În seara următoare, mă aflam în foaier, pândindu-l pe Vuţă, care, deocamdată, stătea de vorbă cu doi tovarăşi îmbrăcaţi la acelaşi croitor, în două costume gri, unul cu dungi foarte subţiri, celălalt, cu dungi un pic mai accentuate, unul cu cravată bleumarin cu romburi argintii, celălalt, cu cravată bleumarin cu triunghiuri argintii. Margot se afla lângă el. Şi tot cu aerul acela îndepărtat, absent, indiferent.

- Tovarăşu' Dima, m-a strigat Vuţă, când cei doi tipi gri s-aufăcut nevăzuţi, de ce staţi acolo, aşa, singurel, poftiţi încoace.

          Am zis bună seara şi m-am înţepenit în poziţie solemnă, în faţa lor.

- Ei, ce ziceţi de spectacolul lu' domnu' Demetrescu ? (ciudat, erau unii cărora le zicea "domni" şi alţii pe care-i numea "tovarăşi", n-am reuşit niciodată să-mi dau seama pe ce criterii anume).

          Spectacolul lu' domnu' e un rahat călcat de tramvai, îmi venea să zic, dar, în loc de asta, am mormăit respectuos cum că desfăşurarea de forţe e impresionantă, iar costumele boierilor de la curtea lui Petru Rareş sunt colosale.

- Te cred, a pufnit Vuţă, doar am văzut şi eu referatul lor pentru materiale de import. Alea-s nişte brocarturi făcute-n China şi au costat nu-ţi mai spun cât.

- Azi, mâine, o vezi pe nevasta lui Costache într-o rochie făcută din alea, a intervenit Margot.

          Costache fiind directorul teatrului. Dar Vuţă a preferat să n-audă replica asta.

- Uite de ce-am vrut să vă zic bună seara, zice Vuţă, eu mâine seară, la şapte, am de lucru la sediu şi v-aş ruga să treceţi pe-acolo. Spuneţi la intrare că v-am chemat eu.

          M-a primit, ca să zic aşa, foarte călduros, din moment ce s-a mişcat până la uşă ca să dea mâna cu mine. Apoi m-a aşezat la masa de lângă biroul lui şi mi-a pus în faţă un teanc grosuţ de foi dactilografiate.

- Ăsta e un raport pe care o să-l prezint mâine. O să vă rog să-l corectaţi, din punct de vedere gramatical, bineînţeles. Şi e un loc gol, uite-aici, pe care vă rog să-l umpleţi dumneavoastră. Cam cinci rânduri despre importanţa educativ-ideologică a spectacolului de aseară. Floare la ureche pentru dumneavoastră, dar trebuie să ne grăbim, fiindcă, până mâine dimineaţă, fata trebuie să-l şi bată. În formă definitivă.

            Mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, mi-am zis. Sunt pe cale să-l ajung din urmă pe Vagin Tudor. Să vezi c-o să-mi dea şi mie apartament şi-o s-ajung spectator, cu bilet, la vreun  campionat mondial de fotbal, prin Mexic sau prin Coccixland.

          M-am tot foit pe scaun, în vreme ce, la biroul lui, Vuţă scria de zor nu ştiu ce. El a înţeles în felul lui foiala mea nevinovată şi mi-a spus să-mi scot haina, dacă mi-e cald. Apoi, a deschis uşa unui dulăpior şi a scos o sticlă de Johnny Walker. Neîncepută.

- Ca să meargă mai bine treaba. Vreţi şi gheaţă?

          I-am mulţumit cu mare căldură şi sinceritate. Într-adevăr, treaba a mers mult mai bine, pe la ora zece era gata.

          Vuţă a citit-o, a mai adăugat câteva virgule şi a dat foile dactilografei. Şi-a slăbit nodul cravatei şi mi-a zis că, pe chestia asta, merită să bem un ultim pahar. Era, într-adevăr, ultimul, mai rămăseseră vreo două degete pe fundul sticlei. Am ieşit în balcon, unde mi-am aprins o ţigare, iar el m-a întrebat, cu voce scăzută, în ce consta problema mea obstetricală.

          I-am povestit - aproape - totul despre mine şi Dana şi i-am mai spus că singurul doctor care mi-ar fi putut fi util, un psihiatru, mă refuzase deja.

- Hm, Pafnotescu… asta se poate aranja, a zis el. Vorbesc eu cu el. O să-l sun chiar acum să-ţi programeze o întâlnire. Te duci singur, fără fată.

          Dar profesorul nu era acasă. Şi urma să mai lipsească din oraş încă o săptămână, după cum i-a spus lui Vuţă soţia lui.

- Oricum, nu te mai încurca, a conchis Vuţă, la despărţire. Şi de ce nu te-nsori ? Cu o fată frumoasă şi ca lumea ? Sunt atâtea, din familii foarte cumsecade…

          I-am răspuns că însurătoarea şi homosexualitatea îmi sunt la fel de antipatice, el a început să râdă şi m-a dat afară, spunându-mi să-l mai caut peste o săptămână. 

         

- Ce-ţi e Hecuba, mă? Şi tu ce-i eşti Hecubei?

          Întrebarea vine de sus, de pe buza gropii pe care mă chinui să o adâncesc cu o cazma boantă.

- Ce ţi-e ţie nasoala aia ? mă întreabă Vuţă, căci el se află la celălalt capăt al papucilor de pâslă ce-mi atârnă în faţa nasului. Îţi pierzi frumuseţe de tinereţe artistică regulându-te cu elevele în loc să… şi toarnă dintr-o sticlă de Johnny Walker în ţeasta pe care-o ţine în mână … să te ocupi de confortul tovarăşei Vuţă Margareta. Ia, bea şi tu o gură, gropar prăpădit ce eşti. Şi zi: în sănătatea lu' bietu' tov Yorick, că mare măscărici a fost, mai mare ca mine. Norocu' tău că nu e minoră, că-ţi mai futeam şi-un dosar penal.

          În clipa aceea, m-a trezit propriul meu ţipăt. M-am dat jos din pat şi am scos sticla de votcă din frigider. Apoi m-am răzgândit şi am luat un Dicarbocalm. Norocul meu, într-adevăr. Mă gândeam mereu la asta: Dana mi-e elevă, Dana mi-a fost elevă. 

 

 

 

Două romane despre Obsedantul La Modă

 

I

 

Două personaje: Ion Ionescu şi Constantin Constantinescu (ar putea tot aşa de bine să-i cheme Ion Hîrjoghe şi Constantin Botgros; dar asta n-are nici o importanţă).

Nefăcând nimic din cele interzise şi făcându-le pe toate cele permise încă din frageda-i tinereţe, adică nepurtând plete şi blue jeans, necolportând anecdote periculoase, luând în şedinţe iniţiativa cu totul spontană a unor “acţiuni” la a căror transpunere în practică nu participa niciodată mai mult de cinci minute, aplaudând atunci când trebuia şi huiduind aşijderea, îmbrăcându-se sobru, aproape milităreşte, deşi nu făcuse armata şi informând discret organele competente cu privire la cei ce “vorbeau în plus”, aşadar, făcând şi nefăcând aceste lucruri şi încă vreo câteva altele pe deasupra, fiind deci o persoană “orientată”, mai beneficiind şi de oareşice pile graţie căsătoriei sale cu fata suferind de coxalgie congenitală a unui director de minister, Ion Ionescu (sau Hârjoghe) a ajuns, într-un târziu, director adjunct în suszisul minister.

Dar până atunci mai e… Să ne întoarcem, vasăzică, la vremea tinereţii celuilalt erou al nostru, care este de-o vârstă cu Ionescu.

Lăţos şi îmbrăcat mereu în “blugi”, votând adesea, în şedinţe, contra iniţiativelor lui Ionescu, fostul său coleg oropsit de liceu, pe care-l ajutase de câteva ori să scape de corijenţă lăsându-l să copieze la tezele de matematică, fizico-chimice şi socialism ştiinţific, Constantin Constantinescu (sau Botgros, dacă aşa vă sună mai bine) avea obiceiul să spună “bancuri politice” în instituţia unde lucra împreună cu Ionescu, fapt care i-a prilejuit acestuia din urmă câteva informări confidenţiale deosebit de amănunţite. Şi, capac la toate astea, a început să absenteze de la slujbă. Cât? Mult, mult de tot, vreo patru ani…

                 Când s-a întors, îmbrăcat în nişte blugi cârpiţi şi o cămaşă aproape curată, în loc să-i salute pe vechii lui colegi, Constantin Constantinescu (sau Botgros) s-a dus glonţ la casierie să-şi încaseze un rest de vreo sută de lei. Acolo a dat de vechiul său prieten Ionescu.

-      Ce mai faci, măi Titele? l-a întrebat acesta. Am auzit că ai fost la… Vezi? Eu ţi-am

spus mereu că nu e bine să umbli cu bancuri dintr-alea, la noi e plin de…

-      Tov Ionescu, a îndrăznit Titel, mie anchetatorul mi-a arătat declaraţia semnată de

dumneavoastră. (“Acolo”, Titel învăţase să renunţe la “tu” în favoarea lui “dumneavoastră”; mai învăţase să spună “ordonaţi!” în loc de “poftim” şi să împletească într-un mod elegant şi rapid învelitori pentru damingenele de acid sulfuric). Era piesa de bază a acuzării.

-      Fugi de-aici, s-a strâmbat Ionescu. Păi ştii tu câţi Ioneşti sunt în instituţia noastră?

Numai eu cunosc vreo patru.

                 Apoi, Ionescu l-a ajutat pe Titel să se reangajeze ca laborant în secţia căreia îi fusese şef până mai acu’ vreo patru ani. “Pentru ca rezultatele gândirii sale să nu se piardă în aceste vremuri grele”, i-a explicat el lui Titel, îi va prelua cele două invenţii încă nebrevetate şi le va semna cu numele său de vechi Ionescu. Deocamdată, era mai bine ca numele lui Constantinescu să nu apară nicăieri. Poate mai încolo, după ce se vor mai fi uitat unele lucruri…

                 Apoi, Ion Ionescu a fost promovat, iar laborantul Constantinescu a rămas să citească în ziare despre eficacitatea deosebită a invenţiilor ionesciene.    

 

                 …La vreo zece ani după cele descrise aici, Constantinescu s-a înscris pe lista de audienţe a tovarăşului Ion Ionescu. Era convins că numai acesta îl poate ajuta să obţină o garsonieră din fondul locativ de stat, scăpându-l de camera sa subînchiriată de şapte metri pătraţi cu acces la WC.

                 În antecameră, Constantin Constantinescu şi-a şters o urmă de var de pe mâneca hainei.

                 …Avea trac… Nu mai fusese niciodată în audienţă la un director adjunct de minister.

 

 

II

 

”Ce roman a fost viaţa mea!” suspină Bonaparte unui confident. Încă unul care făcea proză fără să ştie, precum personajele mele de mai jos:

A., să-i spunem A., un tânăr extrem de înzestrat, dar cam nedus pe la biserică (lipsit, adică, de instrucţiune sistematică în sensul a ceea ce se numeşte “şcoală de dans şi bune maniere”), îşi termină studiile tehnice cu calificativul maxim şi, însoţit de încrederea şi entuziasmul juvenil al bătrânilor săi dascăli, ajunge cercetător ştiinţific stagiar la un institut de, inevitabil, cercetări ştiinţifice. Unde, fără să se ţină de prostii, în speţă, fără să “tragă tare” pentru a ajunge responsabil de sindicat sau altceva de acest gen, îşi vede de treaba sa, concretizată în niscai comunicări pe la diverse congrese ştiinţifice internaţionale. (La început, numele său apare drept acela al ultimului co-autor, apoi, cu timpul – şi după ce îl ameninţă cu bătaia pe unul dintre directorii institutului, chestie asupra căreia se poate medita cu folos, căci A. măsoară 1,91 metri – el reuşeşte să semneze solo.)

Congrese la care ele fac oarecare impresie, fapt ce îl alertează pe un binecunoscut poet-redactor şef, aducându-l într-o binecuvântată stare de turgescenţă polemică. În urma unor articole foşgăind de aluzii, fierbând de mânie proletară, clocotind de bune sentimente, nemaiîncăpându-şi în piele de reţinută euforie getodacică (“Habemus Papam!”, “De ce americanii au deşeuri nucleare şi noi n-avem?” etc.), patetic, stratosferic-revoltat, eufonic, rimat şi ritmat, sarcastic şi lăcrimos, în urma acestor articole, deci, tânărul A. se vede promovat şef de secţie. Am uitat să vă spun că treaba asta s-a realizat în vreo zece ani.

În acest timp, a ajuns la institutul cu pricina şi B., fosta lui colegă, care-şi isprăvise studiile cu un an mai târziu, deşi le începuse cu doi ani înaintea lui, asta pentru că, în ciuda incapacităţii sale evidente, avusese dificultăţi din cauza originii sociale nesănătoase a părinţilor săi, care posedaseră o casă cu patru camere în buricul târgului. Ştiţi, asta se întâmpla în Obsedantul Deceniu.

Dar, în definitiv, nici incompetenţa şi nici originea nu-i dădeau insomnii lui B. Se ştia o fată descurcăreaţă – şi întocmai aşa s-a arătat de la un cap la altul al naraţiunii noastre.

Talentul ei organizatoric s-a făcut curând remarcat şi astfel, cu mult înaintea lui A., a fost promovată în funcţia de şefă de laborator. Se pare că acelaşi talent, sau altul, asemănător, a determinat-o să devină, cam în aceeaşi perioadă, amanta lui A. Căruia, de altfel, îi plăceau mai toate femeile. Una dintre rarele excepţii era tocmai B.

“Cum dracu’?” veţi fi tentaţi să exclamaţi “atunci, cum de n-a rupt-o cu ea timp de cincisprezece ani şi mai bine?”

La care voi fi nevoit să vă răspund “O, Horatio, sunt în ceruri şi pe Pământ mai multe lucruri decât suportă hârtia de tipar; situaţia se prezintă ceva mai bine doar în materie de hârtie fotografică.” Vedeţi dumneavoastră, tocmai ce e mai nostim se întâmplă să rămână neconsemnat pentru posteritate. Sunt primul care o regretă.

Da, lui A. îi plăceau cam toate femeile între şaisprezece şi, să zicem, patruzeci de ani: dactilografe, coafeze, studente la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, inginere, vânzătoare, dansatoare la Estradă, doctoriţe de câini mici – şi să ne oprim aici. Toate femeile nedătătoare de probleme, de bătaie de cap, vesele, toante, neinhibate, lipsite de preconcepţii şi atente la anticoncepţii.

Iar B. nu era mai nimic din toate acestea. Ţigănoasă, înaltă şi plată, părea să nu fi fost niciodată frumoasă – şi dacă aşa părea, fiţi siguri că aşa şi era. Nu arăta să fi inspirat vreodată unui bărbat altfel de gânduri decât din cele caste. Cu toate acestea, A. trebuise să constate, în perioadele când erau certaţi şi când se întreba, abulic şi perplex, “ce dracu’ am găsit la barza asta de-am pierdut atâta timp cu ea?” (uitând că iubirea lor, mica lor “love affair”, cum îi plăcea ei să o numească, era intermitentă, ciclică, iar în antracte era loc pentru destule alte aventuri amuzante; şi pe urmă, vedeţi, dacă nici el nu ştia ce găsise la B., de unde vreţi să ştie tocmai autorul?), trebuise să constate, zic, că nici B. nu-l părăsea – trântind uşa sau adunându-şi poşeta şi chiloţii de pe trotuarul din faţa ferestrei lui – ca să rămână singură. Se găsea întotdeauna cineva care să-i ţină de urât. În ce scopuri, de dragul căror atracţii, iată încă o chestiune pe care autorul preferă s-o lase moartă.

Aici, trebuie să fac o paranteză şi – pentru ca povestea să sune mai, ca să zic aşa, polifonic – să introduc un nou personaj, pe C., prietenul lui A., un tânăr cu gusturi asemănătoare (cel puţin, sub aspect cantitativ) cu ale lui A. în ce priveşte Iubirea, fapt pe care îi place să-l explice prin aceea că lumea de azi nu mai permite nici un fel de alte manifestări ale iniţiativei şi liberului arbitru, căci, spre deosebire de A., C. este un tip cult şi scrie la ziarul Munca, unde va fi numit, la vreo zece ani după isprăvirea facultăţii, pe post de corector. Dar, în acest moment, C. este doar colaborator extern al acelei gazete şi, aşa fiind, se apucă să scrie un reportaj despre muncitorul de la laminorul de sârmă, care, în cursul celor opt ore de muncă, scoate, folosind un cleşte cu coada foarte lungă, “5.760 de şerpi de foc dintre fălcile înroşite ale valţurilor”, treabă pe care el o descrie cu entuziasm, neştiind că laminorul acela fusese de mult dat la televizor ca fiind complet automatizat. Reportajul apare, redactorul şef este zburat din presă, iar C. este liber să scrie poezii încă şapte ani de-acum încolo, până când cineva o să bea trei sticle de whisky, o să fumeze cinci cartuşe de Kent, o să se-ndure să uite de chestia aia şi-o să-l angajeze pe post de corector.

Aşadar, C. se transformă pe parcurs (e vorba tocmai de cei zece ani care i-au trebuit lui A. ca să ajungă şef de secţie la institutul său) şi nu profită de libertatea de a scrie poezii roz-chiloţíi. Face, în schimb, pe reporterul. Pe cont propriu. De vreo câteva ori este chestionat cu fineţe şi discreţie asupra mobilurilor reale ale excentricei sale activităţi. Norocul lui că “nu întreţine relaţii cu cetăţeni din alte ţări străine”. Oricum, vreo două bătăi ţapene tot încasează, fără să afle măcar de la cine. Apoi, îşi plimbă prin edituri volumul de reportaje, redactorii se feresc de el ca de ciumă bubonică, cartea asta n-o să apară câtu-i hău’. Până la urmă, înţelege şi el – şi e angajat pe post de corector. Apoi, la o dată D+15, vreau să spun, la cinci ani după angajarea sa în presă, i se va permite să facă iarăşi reportaj. Dar, despre asta, la momentul oportun.

Deocamdată, ne aflăm la D+7 sau D+8, nu reţin exact, iar amorul lui A. şi B. se află într-o fază calmă. A. concepe lucrarea de doctorat a lui B. (pe care subalternii ei o numesc “de felcerat”), deşi, odată în posesia titlului, B. ar deveni marea lui rivală la avansare. B., în schimb, continuă să-l înveţe să se poarte, îl duce pe la concerte, vernisaje etc. şi îl scoate la restaurantele elegante, atunci când el are bani. Ea îi alege costumele şi cravatele şi îi dă să-l citească pe Faulkner. Ca o încununare a acestor eforturi, îi înlocuieşte sticlele de votcă şi bidonaşul de molan din vitrina bufetului cu un rând de romane poliţiste nemţeşti, deşi el nu cunoaşte limba asta. Apoi îl învaţă să bea votca cu gheaţă şi cu orange juice. Apoi îl învaţă bridge şi îl scoate în lume. Până când el spune că Monteverdi n-a jucat pe partea lui, sau ceva asemănător. Asta o lecuieşte să mai iasă cu el, dar îl iubeşte în continuare, căci lucrarea de doctorat mai are pân’ să fie gata.

De altfel, încă din această fază se cer clarificate o serie de probleme: ce meniu va fi oferit la masa modestă pe care o va oferi membrilor comisiei, cum va arăta lista invitaţilor. Chestiunea pare din capul locului complicată: ce fel de meniu să fie acela în care să aibă loc şi plăcinta? căci a moştenit de la mama ei o garnitură de tacâmuri aurite pentru plăcintă. Dar dacă ăia-şi aduc şi nevestele şi n-au să fie destule tacâmuri?

La D+15, aceeaşi pentru A.şi C., A. este avansat. În calitate de director ştiinţific al institutului, el îşi cumpără de ocazie o Toyota cu patru uşi, casetofon şi boxe în portiere.

La D+15, C. este absolvit pe şest de vina sa anterioară şi i se permite să publice reportaje. Tot la D+15, B. se îndrăgosteşte de un director din minister de a cărui bunăvoinţă e neapărată nevoie pentru bunul mers al doctoratului ei.

C. este trimis la un C.A.P. fruntaş, unde are ocazia să constate că recolta record despre care urmează să scrie nu există decât în imaginaţia redactorului şef. 

În acest timp, A. este rugat să-l plimbe cu maşina sa cea nouă pe directorul din minister, aflat într-un turneu de inspecţie prin ţară, în cursul căruia vor fi vizitate câteva dintre realizările institutului. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că Volga institutului e pe butuci; şi la urma urmei, o persoană de a cărei bunăvoinţă depind atâtea merită cel puţin o Toyota.

Aşadar, pe canapeaua din spate a maşinii se află B. şi invitatul, căruia îi stă la dispoziţie în calitate de ghid. Ea îl iubeşte în această perioadă, în această fază de dezvoltare, cum era firesc şi ierarhic, pe invitat, care este un director mai mare. Din faţă, de la volan, A. vede în oglinda retrovizoare cum B. se atârnă de gâtul invitatului şi îl sărută.

A. şofează încruntat. Apasă pe accelerator, un cauciuc explodează şi maşina intră în şanţ. Nimeni n-a păţit nimic. A. se munceşte să schimbe roata, în vreme ce, înăuntru, B. îl iubeşte şi mai tare pe directorul mai mare.

Aflând că e ziarist la Bucureşti, membrii cooperatori i se plâng lui C. de furturile preşedintelui şi ale familiei sale; cât despre recolta-minune, ea n-a fost nici pe departe de şapte mii de chile la hectar şi n-a fost nicidecum livrată în întregime, ci se află, putrezită, pe câmp. Cel care nu învaţă din greşelile sale anterioare este un imbecil; C. nu ţine să treacă drept aşa ceva, astfel încât se hotărăşte, fără multă sclifoseală, să scrie exact în felul ce i-a fost recomandat: obiectiv, da’ laudativ.

Aflat în cabina tractorului care îl duce la gară, C. vede o Toyota intrată în şanţ. Tractorul frânează, C. sare sprinten şi strigă:

-      A.! Ce dracu’ faci aici?

                 A. se îndreaptă de şale şi aruncă, involuntar, o privire înăuntrul maşinii sale, unde pe cei doi nimic nu-i poate tulbura.      

-      Aici am ajuns, bolboroseşte el.

-      Mde, la asta am ajuns, întăreşte C., care o cunoaşte bine pe vechea iubită a

lui A.

                 Apoi îşi aprind ţigările.

-      Ce roman ar fi fost viaţa mea! exclamă A., ridicând braţele spre cer, în poza

unui personaj pictat de Marţian Negrea.[7]

                 C. îi răspunde gâfâit:

-      Într-un roman, noi ne-am fi sinucis de mult!

 

 

Niciodată n-ai avut memorie

 

 

                     La vreo săptămână după ce blocurile de locuinţe de la marginea oraşului începuseră să se umple, inginerul şef al şantierului l-a invitat pe stagiarul cu care împărţea biroul la o plimbare. Acesta, un tânăr solid, cu alură de rugbyst, l-a privit întrebător. Şeful nu prea obişnuia să invite pe nimeni la plimbare, mai ales când era vorba de propria-i maşină, pe care o menaja în fel şi chip.

-          Hai, dragă, să le lăsăm dracului de hârţoage, măcar astăzi ne putem permite.

                     Stagiarul a încuiat biroul şi au ieşit. Au pătruns în noul cartier, fără să oprească în dreptul unui sediu al şantierului. Curând, au depăşit ultimul bloc, iar şeful a frânat.

                     Era o zi splendidă. Verdele crud şi galbenul lanurilor de porumb incendiau câmpia care începea chiar din faţa blocurilor. Stagiarul a respirat adânc şi s-a întins până a simţit că-i troznesc oasele. A aruncat o privire înspre maşină.

-          Da’, în fond, ce căutăm noi aici?

-          Ai să afli la momentul oportun, i-a răspuns vocea şefului din portbagaj.

                     Stagiarul s-a precipitat într-acolo. Şeful scosese din portbagaj două cazmale. Lângă ele zăcea un tub de metal lustruit.

-          E inoxidabil. Nici nu ştii cât m-am milogit la atelier să mi-l facă.

-          Păi… la ce serveşte?

-          Ai să vezi.

                     Inginerul şef a scos din buzunarul de la piept o foaie de hârtie, a întins-o pe capota maşinii, şi-a scos stiloul şi a început să scrie. Apoi, i-a citit stagiarului: “Acest mesaj a fost îngropat în vecinătatea ultimului bloc din cartier, la o săptămână după darea lui în folosinţă. Cartierul a fost construit într-un termen record de 2 ani, 6 luni şi 11 zile. Până aici se întinde oraşul.”  Urmau data şi semnătura.

-          Semnează şi tu, i-a spus stagiarului.

                        Acesta s-a executat, puţin nedumerit de accesul de romantism al şefului, apoi l-a ajutat să închidă hârtia într-un flacon de plastic, pe care l-au sigilat şi închis, la rândul său, în tubul de oţel cu filet. L-au îngropat la un metru adâncime.

                     După aceea, s-au oprit la cel mai bun restaurant din oraş. A plătit inginerul şef. Stagiarul s-a mirat de dezinvoltura cu care zburda şeful prin propriu-i portofel, el, care era un om cel puţin calculat în materie de bani, dar a pus comportarea aceasta bizară pe seama faptului că şeful încasase o primă grasă pentru devansarea termenului de predare. În ce-l privea pe stagiar, el nu se alesese decât cu câteva amărâte de hârtii albastre.

                     Şi n-a simţit nici o remuşcare pentru că-l “zvântase pe şefu’”.

 

                     La vreo trei ani după cele istorisite până aici, un excavator care făcea gropi prin preajma blocurilor a scos la lumină tubul.

-          Stai aşa! a răcnit un muncitor la mecanic.

                     El s-a apropiat de grămada de pământ şi, cu infinite precauţii, a desprins tubul dintre bulgări.

-          Păi, ăsta se desface, a observat mecanicul.

-          Mersi de informaţie, deşteptule. Am mai lucrat eu pe-un şantier unde tot aşa… şi a început o

istorie încâlcită cu un buldozer care a sărit în aer. 

                     Era un argument! Aşa că au adăpostit tubul la loc sigur, au mutat excavatorul ceva mai încolo şi s-au repezit să dea un telefon.

                     Mecanicul s-a întors după câteva minute, dar tubul nu mai era acolo. Din părculeţul dintre blocuri veneau chiotele copiilor care stricau siesta părinţilor lor. Privind mai atent, mecanicul a zărit în mâna unuia dintre ei ceva sclipitor. S-a îndreptat cu paşi grei spre parc şi a ajuns tocmai când puştiul, plictisit de obiectul necunoscut şi inutil, l-a trântit de betonul aleii.

                     Mecanicul s-a aruncat conştiincios la pământ şi şi-a acoperit capul cu braţele, aşa cum învăţase la armată. Dar nu s-a întâmplat nimic, cu excepţia faptului că puştii se stricau de râs. Înciudat, mecanicul a ridicat tubul şi a îndrăznit să-l desfacă. Bănuind infomaţii de mare importanţă în mesajul atât de bine pus la adăpost, s-a dus să-l citească în cabina excavatorului.

                     L-a citit şi s-a înfuriat. “Pentru ce-am pierdut eu o oră de lucru!” şi-a zis el în prima clipă, apoi a ridicat din umeri a lehamite: “Eu nu m-aş mândri cu râia asta de cartier”. Mânat, pesemne, de acel condamnabil instinct care-I face pe oameni să-şi scrijelească numele pe băncile şi copacii din parcuri, sau să scrie obscenităţi pe pereţii vespasienelor, a adăugat cu creionul "râia dracului mai bine ţio luai la laba”.

                     Apoi, a închis tubul şi l-a aruncat într-o groapă.

 

                     Tubul a fost regăsit după mai bine de patruzeci de ani de la această din urmă întâmplare, în locul unde-l aruncase mecanicul, dar unde acum nu se mai afla nici un cartier de locuinţe, ci un mare combinat cocsochimic.

                     Inginerul şef răposase de mult. Probabil, uitase şi el de mesaj. Tubul de oţel inoxidabil se păstrase, aparent, foarte bine, dar umezeala se infiltrase prin capacul nu prea bine închis de mecanicul excavatorului, iar mesajul inginerului şef, scris cu cerneală, se ştersese cu totul. Rămăseseră numai cele adăugate de creionul mecanicului.

                     Bătrânul îmbrăcat într-o salopetă zdrenţuită şi murdară de ulei, care-şi tot făcea de lucru pe la gardul combinatului, căuta iarbă pentru iepurii săi de casă. Ocupaţia lui de pensionar devenea tot mai nerentabilă: până şi buruienile refuzau să mai crească pe lângă combinat.

                     El este acela care a regăsit tubul cu mesajul. L-a desfăcut şi a dat peste cele scrise de către profanator.

                     “Ce idee,” gândi bătrânul, “să te foloseşti de un tub atât de bun ca să închizi în el aşa o prostie!”

                     Şi, vârându-l în buzunar, se apucă să cugete la nemărginirea prostiei omeneşti.

 

      Oricum, tubul era un lucru bine făcut şi, poate, folositor într-o casă de om.

 

 

 

SUMAR

 

Bolero  (nu de Ravel)                                       ADEVĂRUL, Bucureşti, 27.07.1991, pag.6

Gardul                                                              FAMILIA, Oradea, nr. 10/1991

Trei povestiri erotice cu şampanie şi blocuri

Black Hole drăguţă                              LITERATORUL, Bucureşti, nr. 28/1996

www.revistanorii.com/3/Dan_Predescu_Tara_de_Apoi.html

Dimineaţa unui faun                            RAMPA ŞI ECRANUL, Bucureşti, anul XIII, iulie 2002

Jertfelnicul                                          RAMPA ŞI ECRANUL, Bucureşti, anul XIII, iulie 2002

Câinii                                                               www.revistanorii.com/3/Dan_Predescu_Tara_de_Apoi.html

IMAGINEA ROMÂNIEI, Bucureşti, nr.12-13, 22.04.2003, pag.15

Timeo Danaos                                                  JERTFA, Bucureşti, nr. 1/1990

www.revistanorii.com/3/Dan_Predescu_Tara_de_Apoi.html

Laptele                                                                        JERTFA, Bucureşti, nr. 1/1990

Schiţă pentru un discurs pacifist                   JERTFA, Bucureşti, nr. 1/1990

Ţara de Apoi                                                    JERTFA, Bucureşti, nr. 1/1990

www.revistanorii.com/3/Dan_Predescu_Tara_de_Apoi.html

Tatăl mielului - fragmente -

2 Margot                                              LITERATORUL, Bucureşti, nr. 11-12, 16.03.2001, pag. 14-15

7 Viitorul meu s-a dus în mă-sa          LITERATORUL, Bucureşti, nr. 5-6, 12.12.2003, pag. 14-15

Două romane despre Obsedantul La Modă

I

II

 

Niciodată n-ai avut memorie