O mie şi una de morţi
observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune
2
1990
Exista la Arad o “casă cu lăcát” (aşa se pronunţă cuvântul pe acolo). Obiectul care-i dăduse numele era un imens lacăt din fier, bine fixat într-un zid, iar rostul său era acela de a da de ruşine destoinicia oricărei calfe ce aspira la titlul de meşter fierar. Dar aceasta, numai după ce candidatul fusese găsit demn de primirea în breaslă, după executarea unei “lucrări de diplomă” concrete, palpabile. Ultima şi – aparent – suprema probă consta în încercarea de a descuia lacătul; fireşte, ea era doar simbolică şi n-avea, de fapt, nici o legătură cu rezultatul examenului. Însă era o ocazie oferită breslei de a se da în spectacol cu mare fast. În mijlocul veseliei generale, la care lua parte, pare-se, întreg oraşul, proaspătul meşter fierar se chinuia cu “lăcatul” anume făcut (turnat, poate?) ca să nu poată fi descuiat de vreo fiinţă muritoare, ca să folosesc o expresie din epocă.
După ce năduşea bine un timp (o oră? două? o zi întreagă? probabil că “în vremurile bune”, acum patru-cinci secole, lucrarea era luată foarte în serios de către aspiranţi, ceea ce nu micşora cu nimic pofta de râs şi de glumă a publicului), noul meşter se lăsa păgubaş şi, ca semn al înfrângerii, dar şi al primirii în breaslă, bătea un cui în zid – şi începea chiolhanul la vreo cârciumă cu renume. De cele mai multe ori, era vorba de un ditamai pironul de dimensiuni ciclopice, astfel încât zidul are astăzi o înfăţişare stranie, acoperit cum e, de sus până jos, cu o mulţime de cuie, în mijlocul cărora se răsfaţă, în groasa-i carapace de rugină, lacătul meşterit, parcă, de Gargantua.
Astăzi, nu mai încearcă nimeni să-l descuie. …Dar, nu… nu-i aşa. S-a întâmplat o dată şi în acest secol: pe la sfârşitul războiului, prin ’44 sau ’45, s-a mai găsit unul. Şi a procedat cam în felul lui Alexandru Machedon, numai că nu cu sabia: necăjit că nu-i venea de hac, “i-a ars” o rafală de pistol automat P.P.S., ca să-l înveţe minte. Din această întâlnire, lacătul a ieşit îmbogăţit cu câteva găuri.
Măcar de-ar fi priceput şi soldatul sovietic că, pe lumea asta, sunt lucruri care nici cu glonţul…
2001
Povestesc localnicii dintr-un sat argeşean că, prin anii ’60, se organizau acolo, din când în când şi Dumnezeu ştie de ce, nişte aşa zise “întâlniri cu alegătorii”. Adică, deputatul local, de care ei habar n-aveau (şi nici el de ei), venea să stea de vorbă cu oamenii “în cadru organizat”.
La o întâlnire din acestea, unul dintre vorbitori, primarul sau secretarul de partid, sau cine-o fi fost, s-a apucat să enumere realizările din perioada mandatului electoral cu pricina: a fost asfaltată strada cutare, s-a tras curent electric în zona cutare… Şi a fost construită o nouă clădire pentru oficiul poştal. Chestie pe care vorbitorul a exprimat-o astfel:
- V-am făcut poştă, tovarăşi!
Ceea ce, figurat vorbind, nici măcar inexact nu era…
2001
Revista fenomenelor paranormale consemnează păţania unui cunoscut actor, care a ieşit din învelişul său terestru, şi-a părăsit propriul trup pământesc şi a intrat într-unul astral, ectoplasmic. Cu această ocazie, bănuim, simpaticul personaj, care nu are câtuşi de puţin înclinaţii nudiste, a intrat şi în oarece haine astrale. Şi pentru că, potrivit obiceiului său, e foarte probabil că a băut şi cinci-zece halbe supranaturale, e foarte posibil ca, până dimineaţa, să se fi şi găinăţat în izmenele-i spirituale, paranormale, monadice, intergalactice.
- Alo, Dumnezeu?
- Nu-i acasă. Reveniţi, vă rog, mileniul viitor.
2001
Diferenţa între om şi animal? Animalul nu e în pericol de a se transforma în om.
2001
Discuţia despre credinţă şi ateism este lucrul cel mai inutil din lume. Pentru că, indiferent că l-a făcut cineva sau că fiinţează aşa, de capul lui, fără aprobare de la cineva, Universul există. Asta-i tot. Cerul înstelat se află oricum deasupra mea, fie că Legea Morală e în mine, sau în troacă.
2001
Despre apelurile telefonice: pe fix, eşti sunat, de regulă, când stai pe closet; pe mobil, atunci când te afli într-un WC public şi în mâna cealaltă ţii o servietă.
2001
JaJa: Jarcaleţi şi Jagardele.
JaJaJaJa: Japiţe, Janghine, Jagardele, Jarcaleţi.
2001
Am fost, vreo trei ani, graţie unei "repartiţii guvernamentale în producţie" deosebit de lipsite de legătură cu realitatea, profesor de actorie la o Şcoală Populară de Artă. De atunci datează notaţia asta:
"Talentul actoricesc pe care trebuie să-l descopăr şi să-l cultiv la elevii mei e un lucru atât de derizoriu încât serviciul pe care mi l-a dat statul îmi pare o pomană făcută în bătaie de joc. E ca şi cum aş fi fost pus să culeg unul câte unul boabele de porumb risipite pe sub vagoanele în care descarcă nişte basculante de zece tone, într-o haltă de prin Bărăgan – şi aş încasa şi leafă pentru asta. Talentul actoricesc e tot atât de răspândit, în mediile prin care m-am învârtit de când sunt eu pe lume (şi au fost destul de diverse mediile acestea), ca şi grăunţele dintre şinele de cale ferată. Uneori m-am gândit ce bine ar fi fost să mă aflu într-un loc în care să nu se găsească atâţia actori. Ar fi fost mai bine pentru toată lumea să nu existe tot talentul ăsta la fiecare colţ de stradă, în fiecare birou şi la fiecare masă de cârciumă, în jurul nostru. Îndemânările esenţiale cerute de această meserie – de a te dovedi cald, fierbinte, entuziast, păstrându-te rece şi foarte lucid în adâncul tău, de a te exhiba în aşa măsură încât să ajungi să trăieşti cu mult mai mare plăcere în public un lucru important pentru intimitatea ta profundă, cum ar fi apropierea de o fiinţă pe care-o iubeşti, să savurezi mai intens o plăcere cu martori, decât fără ei – toate înzestrările astea par atât de frecvent şi uniform distribuite în jurul meu, încât mă întreb la ce bun să-ţi mai faci o meserie din asta."
Şi mai ales, o meserie care implică un grad atât de mare de excepţional şi de festiv cum este teatrul, adaug acum, la mai bine de douăzeci de ani după aceea. Fir-ar să fie, la teatru se pricepeau toţi cei din jurul meu! Şi boema de doi bani pe care-am cunoscut-o prin studenţie, dar şi tovarăşii mei şefi de după aceea. Măscărici erau cu toţii, la drept vorbind. În plus, era destul de riscant să stai de vorbă cu ei – dar asta am înţeles-o abia într-un târziu, după ce un suflet caritabil mi-a povestit o parte din conţinutul "informărilor" ce mă aveau ca obiect. Unele solicitate, altele benevole.
Fiindcă veni vorba şi fiindcă am citit recent articolul unui scriitor timişorean, actualmente cetăţean al Germaniei, care, ŕ propos de totalitarismul nostru comunist, se întreba retoric dacă Ceauşescu l-a instaurat aşa, de unul singur, neajutat de nimeni: nu, desigur că nu. Şi nici măcar ajutat exclusiv de Securitate. Ceea ce era înspăimântător pe vremea aceea, era că de spionat nu te spiona neapărat Securitatea (sau nu în mod direct). Această instituţie n-avea atâţia bani încât să ne instaleze tuturora microfoane miniaturale sub pernă sau în aragaz. Trebuia să te cheme Dan Deşliu ca să ţi se-ntâmple un microfon în farfuria de la restaurant, sau Mircea Dinescu, ca să ai parte de o Dacie cu ginitori postată la uşa casei. Sigur că n-aveam toţi microfoane ascunse în pălărie. Dar aveam colegi şi prieteni care stăteau de mult la coadă pentru o garsonieră "confort doi", o excursie în Ungaria sau pentru un televizor color. Sau Securitatea îi avea la mână pe unii dintre noi.
Prin anii '82-'83, când eram secretarul literar al unui teatru cu probleme, ai cărui angajaţi făceau scandal pentru că acesta urma să fie mutat cu totul (minus clădirea şi publicul), din Bucureşti la Giurgiu, iar ei – transformaţi în navetişti, eram vizitaţi, o dată pe lună, de un tânăr ofiţer în civil, care "răspundea pe linie de Securitate" de buna noastră purtare. Omul, care era cunoscut ca un cal breaz de toată suflarea din teatru, pupa frumos mâinile cucoanelor de pe acolo, ne mai spunea o vorbă de duh şi apoi se retrăgea, două-trei ore, într-un birou cu un funcţionar de la Personal. Şi asta era toată activitatea lui "de supraveghere operativă". …Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist.
Cât despre colegul nostru de la Biroul Personal, el era un absolvent de Institut Pedagogic de 3 ani, care făcuse o ţâr' de puşcărie deoarece, în urmă cu puţin timp, fiind metodist pe la o Casă de Cultură, comisese o delapidare. Fusese eliberat înainte de termen şi angajat la noi, la Cadre, exact în momentul când teatrul "avea probleme", ca subaltern al vechiului cadrist, unul "cu şapte clase", moştenit de la Gheorghiu Dej. Un nostalgic şi un paseist, acest tovarăş din vechea gardă. La un moment dat, când m-a chemat să mă-ntrebe ce sunt părinţii mei, iar eu i-am spus că tata e inginer textilist, s-a luminat la faţă şi mi-a povestit ce bine o ducea el prin anii 50, pe vremea când era şef de Cadre la o fabrică de textile. Pe atunci, când avea o sticlă de votcă în birou şi chef să reguleze ceva de dimineaţă, era suficient să trimită după o muncitoare, care se prezenta imediat – şi nici nu-l reclama cuiva, după aceea. Acum, îi părea rău că nici actriţele de aici nu erau atât de docile şi nici el nu mai era tânăr. Cam astea erau regretele vechiului cadrist. El s-a sinucis (a fost găsit spânzurat în biroul său) la scurt timp după angajarea proaspătului său subaltern.
Iar acesta din urmă este astăzi, cu tot trecutul său penal, şef al Inspectoratului pentru Cultură într-un judeţ din preajma Bucureştiului şi are pe mână banii destinaţi, chipurile, culturii de acolo.
2001
Cuvântul "plebeu" a căpătat, în era audiovizualului, noi conotaţii. Dacă, altădată, desemna categoriile umane (social-mentale) private de acces la valori "superioare", astăzi el denumeşte, în mod tot mai neechivoc, categoriile care împărtăşesc mentalităţi iraţionale şi gregare. Plebeului, şi astăzi, ca şi în Antichitate, Evul Mediu sau Renaştere, propria mentalitate impusă de apartenenţa sa generică îi interzice împărtăşirea unor valori individuale. Plebeu se numeşte acela care nu gândeşte niciodată decât cu creierul colectiv al stupului, al muşuroiului – al mulţimii. Plebeu este acela care, dincolo chiar de determinările sale economice şi sociale (dar nu de cele culturale) nu îşi percepe şi reprezintă locul în lume – şi lumea însăşi – în funcţie de semnalele prelucrate de propria-i gândire, ci de cutume, obişnuinţe, clişee, superstiţii. De dogme imuabile.
Cu toţii am văzut, în câte un film poliţist, o scenă în care jefuitorii unei bănci păcălesc echipa de paznici şi camerele de supraveghere plasând în instalaţia video cu pricina o casetă dinainte înregistrată. Privind monitorul, paznicii văd imaginile absolut normale, anodine, de pe acea casetă video, care-i fac să creadă că nimeni nu a pătruns în coridorul de acces către camera tezaurului – în vreme ce, de fapt, banda de spărgători tocmai îşi face de lucru acolo.
Astăzi, plebeu este omul care vizionează în permanenţă o asemenea casetă de mult înregistrată, cu convingerea de neclintit că ceea ce vede e realitatea vie şi dinamică din jurul său. Şi încă ceva: plebeul, omul-tip, "omul de tip nou" al oricărui totalitarism, este satisfăcut nu atunci când i se propune să gândească, ci atunci când i se impune ce şi cum anume să gândească. Responsabilitatea şi riscul opţiunii personale îl înspăimântă. El e fericit numai atunci când un lider (Führer, Tătuc, Iubit Conducător etc.) îl eliberează de osteneala de a gândi şi îi garantează că Noul nu va putea da vreodată buzna peste el.
Cea mai tristă vorbă, pe care-o tot auzeam pe vremea lui Ceauşescu, era "ferească Dumnezeu de mai rău". Pe atunci mi se părea că bieţii oameni de pe stradă şi din metrou, care-şi repetau întruna vorba asta, nu ştiu şi probabil, nici nu doresc să afle că mai rău de-atâta nu se poate.
În treacăt fie spus, acum nu mai sunt sigur de asta. Pentru imensa majoritate a locuitorilor acestei ţări, acum este cu certitudine mai rău decât atunci. "Bieţii oameni", a căror mărginire o compătimeam, au avut deplină dreptate să se teamă de schimbări. De schimbările noastre, care nu schimbă nimic şi lasă aceleaşi scroafe în aceiaşi copaci.
2001/2004
Cred că doar pe lumea cealaltă sufletele sunt cazate în lagăre separate, cele bune, de o parte şi celelalte, de alta. Pe lumea asta – şi mai ales, la noi, la Bucureşti – lucrurile nu stau de loc aşa. Aici, suntem cu toţii amestecaţi în cea mai interesantă oală comună ce se poate imagina.
După ’89, când victimele de până mai deunăzi au început să-şi strige suferinţele şi să-şi expună la televizor cicatricele şi schilodirile sufleteşti cu care rămăseseră de pe urma comunismului, ne-am trezit cu toţii victime, ceea ce, în înţelesul foarte larg al lucrurilor, chiar eram. Victime erau şi cei din emisiunile Luciei Hossu Longin, inclusiv doamna aceea în vârstă, o săsoaică din Ardeal care povestea despre tatăl ei mort în prizonierat, în U.R.S.S. Asta, numai pentru că purtase, în timpul războiului, uniforma germană. Nu mai ţin minte dacă doamna a precizat că era vorba de uniforma SS, nu de cea a armatei regulate – ştiut fiind că toţi etnicii germani din România încorporaţi în armata germană la SS au fost repartizaţi şi nu în altă parte.
[ ... Am avut acest sentiment al culpabilităţii (respiră adînc, face apoi o pauză) nu ca persoană, fusesem în fond prea tînăr atunci, ci ca parte a unui popor care vorbeşte această limbă şi ca membru al unei familii transilvane – da – aproape vinovate... patru unchi fuseseră în SS şi cu toţii şi în lagărele de concentrare: la Auschwitz, la Buchenwald... unul dintre ei a fost chiar comandant. Iar eu am sentimentul că s-ar fi putut întîmpla ca şi eu să devin aşa ceva dacă aş fi fost cu zece ani mai bătrîn decît eram pe-atunci. S-ar fi putut întîmpla – căci am primit aceeaşi educaţie şi am avut parte de aceeaşi „socializare”. Această idee mă nelinişteşte, nu m-a părăsit, mă urmăreşte pînă în ziua de azi şi continuu să scriu despre acest subiect chiar mai intens decît despre suferinţele din timpul dictaturii comuniste.
(din interviul acordat de Dieter Schlesak dnei Rodica Binder, România literară nr. 34, 1 sept. 2004, pag. 16. Scriitorul D. Schlesak a emigrat din România în 1969.) ]
Victimă era şi Leni Riefenstahl, cineasta oficială a lui Hitler, pentru că Aliaţii o ţinuseră la răcoare vreo doi ani şi căreia televiziunea, tot oficială, de la Bucureşti îi dedicase, prin ’97, patru ore din preţiosul ei timp de emisie – în vreme ce, la ea acasă (şi în tot restul Europei, de America nu mai vorbim), continua să fie pusă la index, guvernul german neavând tocmai poftă să-şi ridice în cap toată Uniunea Europeană. Tot victimă este şi fostul secretar P.C.R. cu Propaganda dintr-un judeţ de pe lângă Bucureşti, care a fost schimbat din această funcţie din motive de tâmpenie proprie, iar mie mi-a fost coleg la cel mai anticomunist dintre ziarele mari ale ţării. Cum vă spuneam, suntem o ţară de victime, vai de mama noastră.
Pantalonii mei au început să facă riduri. De altfel, şi proprietarul lor e destul de şifonat.
Acum câţiva ani, se purtau cămăşile cu dungi verticale şi arătam cu toţii ca nişte gândaci de Colorado; acum sunt la modă dungile orizontale – şi am început să aducem a omizi.
Niciodată să nu te minimalizezi: ar fi singura ocazie când lumea te-ar crede pe cuvânt.
Făt Frumos îi făgădui armăsarului său că-l va ospăta cu miez de nucă. De unde deducem că Făt Frumos era miliardar.
Reportaj monden: "Invitat la Balul Stelelor, Superman lichidă o litruţă de slănină cu ceapă şi brânză, dădu pe gât o halbă cu ţuică de Argeş şi, în încheierea lucrărilor, îşi aprinse o Mărăşească. Apoi, îşi şterse buzele cu dosul palmei şi o sărută temeinic pe Miss Universe, care îl adulmeca, topită de emoţie."
Opinii despre viaţa conjugală
Mike Tyson: "Nu mi-am bătut niciodată nevasta. I-am promis numai."
Incompetenţa e singurul lucru cu adevărat monumental în acest grandios film istoric cu mii de figuranţi.
Numai geniul poate suplini lipsa de talent; îndemânarea nu face decât să o agraveze până la penibil.
- Ca să vezi până unde poate să ajungă ticăloşia omenească!
- Deocamdată, până prin preajma lui Jupiter, doamnă. Cu ajutorul unei sonde spaţiale.
Datoria prostului este să devină mai deştept, iar a deşteptului, să nu uite că posedă o coloană vertebrală.
Somnul monştrilor naşte raţiune?
Buna părere despre noi înşine – singura convingere în care perseverăm o viaţă întreagă.
Decât să devin o personalitate dubioasă, mai bine rămân ce-am fost: o personificare a dubiului.
Pe vremuri, în U.R.S.S., se scria o literatură Science Fiction foarte interesantă. În povestirea Picnic la marginea drumului de Arkadii şi Boris Strugaţki, e vorba despre urmele lăsate pe Pământ de vizita unei nave extraterestre: diferite gadget-uri de o ingeniozitate şi eficacitate incredibile, cum ar fi un minuscul dispozitiv de înmagazinare a energiei, mult mai puternic decât un motor atomic, ale cărui resurse par inepuizabile etc. etc.
Cei doi talentaţi scriitori evrei au creat parabola sumbru-exasperată a unei lumi sărace şi înapoiate, în care până şi resturile, deşeurile, gunoaiele abandonate (ca după un picnic la iarbă verde) de reprezentanţii unei civilizaţii avansate se dovedesc a avea o imensă valoare.
Despre ce era, de fapt, vorba în povestirea cu extratereştri a fraţilor Strugaţki mi-am dat seama de abia prin anii '80, când am auzit că Statele Unite interziseseră exportul de jucării dotate cu microchip-uri în ţările comuniste, deoarece, de exemplu, ruşii, mari importatori de aşa ceva, le cumpărau nu de dragul jucăriilor în sine, ci al micilor dispozitive electronice, pe care le recuperau pentru a le folosi la fabricarea diverselor soiuri de arme.
Ce e uluitor în legătură cu această povestire e faptul că regizorul rus Andrei Tarkovski a folosit-o pentru a face din ea un film genial, Călăuza, o parabolă tulbure şi tulburătoare despre Dumnezeu, lumea aceasta şi lumea cealalaltă, sensul vieţii şi al morţii şi despre Fraţii Karamazov – Alioşa, sfântul, Mitea, derbedeul dedat celor lumeşti şi Ivan, raţionalistul rece, care nu dă crezare decât ştiinţelor exacte (îndrăznesc să afirm că cei trei bărbaţi din film nu numai că seamănă cu personajele lui Dostoievski, ci chiar le întrupează.)
Două tipuri de abordare a realităţii absolut definitorii pentru două spiritualităţi distincte. Diferite.
2003
Zilele astea, mă sună o fătucă pe care am cunoscut-o acum câţiva ani la vizionarea pentru presă a unui film oarecare. Talentata mea colegă tocmai a publicat o carte, foarte interesantă şi utilă, despre religiozitatea lui Tarkovski şi a creaţiilor sale (inclusiv a poeziilor acestuia, pe care tânăra filmoloagă le şi traduce).
O firitisesc pentru carte, iar ea aduce vorba despre ce-o doare: dacă n-aş vrea eu să dau oarece ajutor de specialitate unei asociaţii culturale studenţeşti, care intenţionează să publice literatură religioasă tradusă din limba rusă, dacă n-aş vrea eu să-i lămuresc pe tinerii aceştia jertfelnici cum e cu dreptul de autor ca să nu-i ia poliţia pe sus, că ei n-au de unde să plătească amendă etc. Cu plăcere, zic eu, dar mai spune-mi două vorbe despre asociaţia asta, cum se numeşte şi ce vrea ea de la viaţă, sau măcar de la comisia de subvenţii a Ministerului Culturii. Îmi spune – şi pricep, în fine, despre ce-i vorba: tânăra asociaţie culturală îşi propune să lupte împotriva masoneriei jidoveşti occidentale, care urmăreşte distrugerea României etc.
„Iar Caghebeu' moare de dragul României, nu-i aşa?”, o întrerup eu, mârlăneşte.
După care, îi spun că asociaţia ei pute rău, o trimit, după datină, în originile sale şi ne spunem, politicos, la revedere. Eu cu alde pravoslavnicii aceştia militanţi nu colaborez; chiar dacă ei sunt proprietarii actuali ai petrolului din Valea Prahovei, al întregii industrii de aluminiu şi a jumătate din industria siderurgică românească .
Apoi, mi-aduc aminte tamnesam de un articol de-al lui Pamfil Şeicaru, publicat prin 1938-39. Celebrul rechin de presă zicea acolo că Marele Frate de la Răsărit, dacă poate, te îmbrobodeşte prin călugării predicatori-cerşetori pe care-i trimite încoace. Când se satură de aceştia, trimite predicatori anarhisto-bolşevici.
On revient toujours, cu bolşevicii s-a zis, acum sunt, din nou, la rând călugăraşii, Mama Rosia să trăiască!
La 14 septembrie 1989, cu o zi înainte de deschiderea noului an şcolar, mă aflu, profesor de Foto-Cineclub la o Casă a Pionierilor şi Şoimilor Patriei din muncipiul Bucureşti (râzi, tu, râzi, cititorule de azi, dar chiar aşa îi era numele...), pe terenul de sport unde urmează să aibă loc festivitatea de a doua zi.
Ochiul meu de artist e necesar pentru ultimele retuşuri, desigur: ghirlande, steaguri, microfon, un soi de tribună cu oarece inscripţii la adresa tovarăşului Nicolae Ceauşescu etc. Şi pentru a da cu târnul de nuiele pe jos, dacă e nevoie.
Ca de obicei, „pilele” nu participă la chestii dintr-astea. Pilele, în cazul de faţă, sunt colegii mei cu rude apropiate în Miliţie şi Securitate, sau măcar turnători notorii, cam 70% din personal, dat fiind că sediul nostru se află în centrul Capitalei (una dintre colegele mele, profesoară de engleză, altminteri fată de treabă, este fiică de general de Securitate, după cum îmi declară chiar ea, într-un moment când mă cam ia gura pe dinainte şi emit o remarcă neprincipială la adresa Tovarăşului P.C.R.; ulterior, prin 1990, ajunge secretară la revista „22”, unde o reîntâlnesc, stupefiat – acum, o fi, probabil, ceva pe la vreo ambasadă de-a noastră).
Suntem de faţă numai trei, doi tineri profesori de sport şi cu mine. La un moment dat, îşi face apariţia un tip de la Sectorul de Partid, în inspecţie. Amuşină locul şi ne aruncă vreo câteva vorbe. În fond, îşi face datoria şi el, ca omul, de a se răţoi la noi că aia nu-i bine, că aialaltă ce caută acolo şi că, în general, o să ne ia mama dracului.
În clipa aceea, colegul meu Marinescu, excelent profesor de nataţie, făcător de campioni după doar trei-patru ani de antrenorat, se îndreaptă de şale şi îi răspunde:
- Bine, bă, am înţeles. Acu', şterge-o, că suntem şi-aşa sătui de bolşevici.
Înţepenesc. Apoi, fac stânga-mprejur şi mă depărtez în pas vioi, la fel ca şi celălalt martor al scenei.
...Contrar temerilor mele, n-a venit nimeni să ne aresteze, după aceea. Probabil că activistului de la Sector i-a fost pur şi simplu frică să raporteze şefilor lui cele întâmplate.
Din câte ştiu, Marinescu nu s-a lăudat vreodată, după '89, cu isprava lui de atunci. Astăzi, din câte-am auzit, e lector universitar la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport (sau cum i-o mai fi zicând actualmente) şi îşi vede de treaba lui de făcător de campioni.
De-aia zic: nu e bine să-ţi laşi memoria să ruginească. Sunt multe de povestit.
Aveam vreo şaisprezece-şaptesprezece ani şi locuiam într-un mic oraş de prin Dâmboviţa. Într-o bună zi, tatăl meu, care se întorsese obosit de la slujbă, m-a trimis să-i ţin locul la o adunare unde fusese convocat, ca şi toţi locuitorii din zonă, de altfel. Era o întâlnire cu deputatul circumscripţiei noastre electorale. Am asistat, cu nerăbdarea şi suficienţa vârstei mele de atunci, la tot felul de preambuluri plicticoase, după care, deputatul a început să citească lista de cheltuieli pe anul bugetar expirat.
Am realizat, uimit, că o sumă serioasă (cam trei sferturi din total) fusese alocată construirii unor toalete publice, unor vespasiene trainice, din piatră, prin mai toate locurile umblate ale circumscripţiei. Era cu atât mai frapant cu cât edificiile publice de pe acolo se construiau, de regulă, din cărămidă şi nu aveau cine ştie ce aer arătos.
Am râs – ca un nărod – ani de zile de „investiţiile” acelea, dar abia acum sunt în stare să recunosc că iniţiativa avea tâlcul ei adânc: „Ce rost are să investim în adăposturi destinate unor bieţi oameni, schimbători şi cârtitori? Mai bine, în cele destinate ...deşeurilor. Noi trecem, ele rămân.”
1980
Zilele astea, am trecut pe la profesorul de muzică, o veche cunoştinţă de-a mea. Am pălăvrăgit despre multe şi despre nimic. Nu eram foarte atent la cele ce-mi spunea, ne cunoaştem de prea multă vreme ca să ne mai comunicăm vreo noutate importantă. Îl ascultam distrat, răsfoind o revistă.
- Filmul de ieri era o tâmpenie, zise prietenul meu, sfârşind într-un căscat. Şi avea o completare, un scurt metraj făcut de unul, Ionescu, o poveste de neuitat, ceva cu un C.A.P. (Cooperativă Agricolă de Producţie – nota autorului, destinată tineretului din ziua de azi) care a depăşit producţia de grâu la hectar. Ce n-am înţeles a fost fondul muzical. De unde până unde, muzică preclasică drept fundal pentru un reportaj de soiul ăsta?
- Stai puţin, l-am întrerupt eu, cu Ionescu am fost coleg şi i-am văzut filmele de examen, la Institut. Să nu-mi spui de unde era muzica, lasă-mă să ghicesc. Era... era... era motivul acela din Toamna. Din Anotimpurile de Vivaldi. Aşa-i?
- Exact. Cum ai ghicit? Sau ai văzut filmul – şi mă laşi să-ţi povestesc mai departe, ca un caraghios. Faci bancuri de-astea cu mine?
- Nu. Deloc. N-ai de ce să te superi. N-am văzut filmul, am ghicit numai.
- Păi cum se poate ghici aşa ceva?
- Să-ţi explic. În Institut, prin anul trei sau patru, băiatul ăsta a făcut un film pe un subiect asemănător. Era vorba, mi se pare, despre o crescătorie de porci fruntaşi. Leitmotivul sonor al filmului erau cele cincisprezece note cu care debutează partea a treia, Toamna, din Anotimpurile. Şi ştiindu-l pe autor un om de cultură, cum să zic, mai mult tehnică decât ştiinţifică, mai mult ştiinţifică decât ...culturală, mai mult auzită decât citită, pe scurt, ştiindu-l pe acesta un om care nu se prea duce la concerte şi, dacă are un casetofon japonez, acela e rezervat pentru Abba şi Boney M, nu mi-a fost greu să deduc că a fost tentat să re-utilizeze una dintre puţinele teme clasice (sau pre-) încăpute în strâmta-i memorie muzicală. Şi apoi, am adăugat eu un aer doctoral, chestia asta a fost la modă un timp, după filmul franţuzului care a lipit serafice acorduri preclasice pe imaginea unor puşcăriaşi golind hârdaiele cu excremente.
Prietenul meu şuieră admirativ:
- Eşti un tip perspicace, maestre. Meriţi un pahar.
Şi, turnând din nemaipomenitu-i vin de Baloteşti:
- La mulţi ani cu sănătate, dragă Şerlac!
- Tot ce-ţi doreşti, dear Watson!
1984
Medicii au stabilit că nimic nu se potriveşte mai bine misiunii de procuror decât o mică nevroză sexuală.
1974
Undeva, prin cartierul Filantropia, o prăvălie de pompe funebre, pe uşa căreia iese o femeie îndoliată, purtând sub braţ un sicriu de copil. Reintră – şi iese imediat cu un al doilea, cam de aceeaşi mărime.
Doi liceeni privesc scena de pe trotuarul de vis ŕ vis. „Ce plezeneală!” face unul, admirativ. „Amândoi dintr-un foc!”
1975
Stau de vorbă cu un coleg, regizor de film. Discuţia se învârte în jurul ultimelor filme româneşti. Cădem, în cele din urmă, de acord că sunt mai rău decât mediocre, proaste. Dar nu oricum: proaste cu ifose (prostul dacă nu e şi fudul...).
În plus, eu susţin că acele filme sunt direct nocive, fiind mincinoase de la un cap la altul. (Nu-mi amintesc titlurile lor; de altfel, nu aceasta e problema: oricând vor putea fi invocate două-trei sute de filme autohtone cărora să li se potrivească perfect caracterizarea succintă de mai-nainte.)
- Dac-aş fi cineast, am adăugat eu, aş trăi terorizat de o întrebare: ce vor crede despre mine cei care-mi vor vedea filmele peste douăzeci de ani?
- Vor crede numai bine, mi-a răspuns calm prietenul meu. Pentru că, peste douăzeci de ani, nu va mai avea cine să ne judece. Rostul acestor filme, pe care le vom produce în cantitate tot mai mare, este de a creşte o generaţie fără spirit critic.
...Ceea ce s-a şi întâmplat.
1973
„...care va interpreta cântecul Dor de marinar pentru salariaţii Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie din Râmnicu Sărat...” (dintr-o emisiune radiofonică).
2004
Ziarele scriu despre un urs de prin Statele Unite care s-a prins că portbagajele turiştilor dintr-un camping conţin o grămadă de cutii de bere – şi a procedat în consecinţă: le-a spart oamenilor maşinile şi le-a băut berea. Ca atare, a adormit, beat mort, chiar la locul infracţiunii, de unde l-a luat poliţia pe sus, ca să-l ducă undeva, într-o zonă mai lipsită de turişti. Nu încape îndoială: beat ca un porc, ursulică era de-a dreptul uman.
1980
Recitind Doctor Faustus, nimeresc peste un amănunt nostim: cică una dintre multele porecle date diavolului, în folclorul nemţesc de pe vremea lui Martin Luther, era "Domnul Zice Şi Nu Face". Cu alte cuvinte, pe Necuratul îl recunoşti prin aceea că e campionul mincinoşilor, că e un individ neserios (o hahaleră, am spune noi) şi un escroc, pe care "nu te poţi baza". Şi mă apuc să cuget că , dacă aşa stau lucrurile, rezultă că aproape toţi cei cu care am de-a face, zi de zi, sunt nişte diavoli şi că domiciliez în centrul infernului, cum s-ar zice.
Idee publicitară pentru industria produselor lactate: ambalaje pentru unt, cu denumirea Last Tango in Paris şi cu poza lui Marlon Brando.
16.05.2003
O doamnă, de baştină din România şi doctor în ştiinţele comunicării la Universitatea Stendhal din Grenoble, are ceva cu Statele Unite (în Dilema de azi).
Dac'am înţeles eu bine ce zice dna doctor, problema cu Irakul e că americanii n-au găsit acolo armele de distrugere în masă pentru care pretind că ar fi pornit acest război. Şi că eliberarea poporului irakian de sub dictatură n-ar fi, nici ea, decât un pretext răsuflat, deoarece prin "libertate" zisul popor înţelege "să nu mă mai beleşti tu pe mine, ci să te belesc eu pe tine" (chestia dintre ghilimelele de la urmă n-a spus-o dna doctor şi în general, n-o prea spune nimeni, dar constituie un mare adevăr, fără a cărui înţelegere orice discuţie despre lumea neoccidentală este absolut imposibilă).
Îi dau toată dreptatea dnei doctor: da, occidentalii au declanşat acest război de dragul petrolului, nu al poporului irakian. Pentru ca ei să stăpânească marile rezerve de petrol ale lumii – şi nu alţii. Şi mie mi se pare că acesta e un război 100% colonialist.
Da – şi care-i problema? În ce mă priveşte, nu văd nici una. Cred, însă, că ar fi o mare problemă dacă aceste rezerve ar fi stăpânite de vreo putere neoccidentală, oricare ar fi aceea, ţările arabe, Rusia, China, Coreea de Nord sau Republica Centrafricană.
Din păcate, ONU a încetat să existe, iar lumea nu mai este bi-, ci monopolară. Şi întrucât de situaţia asta n-o să scăpăm orice-am face, găsesc preferabilă stăpânirea lumii de către o putere care, cel puţin, pune prezervativ atunci când te violează. Dacă vă mai aduceţi aminte, sovieticii n-aveau obiceiul ăsta. Şi bănuiesc că nu-l aveau nici băieţii ăia arabi care-au vizitat New York-ul la 11 septembrie 2001.
26.04.2000
Ce se vede la televiziunea germană RTL (de stat), în seara declanşării atacului NATO în Serbia? Un film de amator, făcut de un ofiţer german, hitlerist, în 1941, la Belgrad.
Se poate vedea, filmată de aproape, spânzurarea publică a unor sîrbi de către soldaţii nemţi. Din câte ştiu eu, este pentru prima oară când o televiziune germană îndrăzneşte să prezinte aşa ceva. Dacă ar fi avut curajul de a difuza acest "document cinematografic" acum un an, probabil că Germania ar fi fost exclusă din ONU. Acum, însă, este posibil. De-aia zic: să ne ferească Dumnezeu de porcăriile pe care mizeria asta de conflict e capabilă să le scoată la suprafaţă.
2002
Palestinieni cu bombe-n plombe
2002
Imun(d)itate parlamentară
2000
Pârţ sotto voce.
1982
Ce mă miră mai mult şi mai mult la protocronişti e felul cum umblă ei după cai verzi pe pereţi în sprijinul tezelor lor abracadabrante, în loc să-şi ia exemplele de acolo unde ele există realmente. Păi, dacă vrei să demonstrezi neapărat o prioritate românească, vorbeşte, domnule, despre Povestea poveştilor de Creangă! Obectul despre care-i vorba acolo, acela care se pune în mişcare la comanda stăpânei sale, ba mai şi ţopăie, aşa, de capul lui, într-o cutie – păi ce altceva e acela decât un vibrator? Putem s-o afirmăm cu tărie: ideea micului dispozitiv de care sunt pline, azi, toate dughenele …de profil din lume n-a trecut, la sfârşitul secolului la XIX-lea, decât prin capul lui Ion Creangă. Numai că era atât de revoluţionară încât a trebuit să aşteptăm sfârşitul secolului următor, cu apariţia microelectronicii, pentru ca ea să poată fi, efectiv, aplicată. Iată o idee care şi-a devansat cu mult epoca !
2002
Merlucius Postumus, împărat roman. Oceanic şi congelat. Şi din ce în ce mai scump în Piaţa Amzei.
Martie 1977
La câteva zile după cutremur, mă întâlnesc pe stradă cu Mircea G., unul dintre colegii mei de facultate.
Facem schimb de impresii, cum te-ai simţit, cum ai petrecut cutremurul, ne spunem ultimele bancuri despre acesta (pe primul l-am auzit chiar în ziua următoare, pe la zece dimineaţa, în timp ce râneam, împreună cu toată suflarea bărbătească de pe acolo, molozul din sălile noastre de curs) etc.
G., care e mare meloman, se bucură sincer de programul radioului naţional:
- Ai văzut ce muzică bună dau ăştia la radio?
Într-adevăr, timp de vreo săptămână, Radio Bucureşti a transmis numai muzică funebră şi buletine de ştiri, iar programul acela de of şi jale cuprindea cam toate simfoniile lui Beethoven şi pe cele ale lui Brahms, chit că multe dintre ele n-au nimic de a face cu îngropăciunea cuiva. Dar ar fi trebuit să se găsească cineva să le explice şi băieţilor de la Radio chestia asta. Iar ei să-l creadă.
1998
M-am gândit adesea la impulsul fundamental al creaţiei numite Science Fiction. Ce anume ne determină să batem câmpii despre existenţa unor alte lumi, populate de alte fiinţe gânditoare? De ce o facem? Nu cumva fiindcă suntem de părere că ar fi groaznic dacă singura astfel de specie din Univers am fi tocmai noi?
Ce eşec al Creatorului! Ce dezminţire spectaculoasă a convingerii că tot ce face Creatorul este bun, dacă tocmai speţa noastră, umană, ar fi culmea Creaţiei! Moţul!
Timp de şase zile, Dumnezeu a făcut totul: cerul, pământul, plantele, animalele, blugii Levi's şi Coca Cola…
La sfârşitul celei de a şasea, într-un moment de mare oboseală, L-a făcut (după chipul şi asemănarea Sa, chipurile) şi pe Om. L-a privit cu atenţie – şi aici, Biblia păstrează o tăcere semnificativă, nespunându-ne dacă L-a găsit bun şi pe acesta, la fel ca pe celelalte, din zilele precedente. De zis, n-a zis nimic. Dar nişte rezerve e clar că a avut. Ce mai, e sigur că rezultatul nu L-a prea încântat, altfel nu L-ar fi prevăzut pe ipochimen cu darul de a visa. Păi, să fi fost Creaţiunea – y compris Creatura – perfectă, ce nevoie ar mai fi avut aceasta din urmă să viseze?
"Fătul Meu", i-ar fi spus El lui Adam, "pân'aici a fost treaba Mea. Bună, rea, am făcut şi Eu cum M-am priceput mai bine. Şi bagă de seamă că totul e pură imaginaţie, n-am lucrat după model. Da' de-aici încolo, descurcă-te. Visează. Visează, fiule, până n-oi mai putea. Altfel, nu te văd bine".
1993
Una dintre cele mai palpitante experienţe ale vieţii mele se dovedeşte a fi un voiaj de vreo zece zile la Chişinău. Înştiinţat cu doar o zi înainte, grăbit să plec (este o "deplasare în interes de serviciu"), comit prima dintre greşelile de neiertat care alcătuiesc această aventură: îmi cumpăr, de la agenţia de voiaj, un bilet simplu, adică nu dus-întors. O să vedem mai încolo de ce va fi fost asta o greşeală.
Deocamdată, nu-mi fac nici un fel de griji, biletul, la vagonul de dormit al trenului Prietenia, costă cam o mie de lei, adică doar vreo trei dolari. Îmi văd de treburi pe acolo (filmez, cu un operator de la telejurnalul televiziunii locale, un festival al teatrelor de limbă română din Republica Moldova – care, de altfel, nu arată rău de loc, în ansamblu) şi, pe la jumătatea intervalului, încep să mă agit ca să-mi fac rost de bilet pentru întoarcere.
Desigur, întâi mă duc la gară, unde aflu că, pentru acest tren, unicul pe ruta Chişinău-Bucureşti, trebuie să prezinţi actele de identitate. Dacă eşti cetăţean moldovean, biletul până la Bucureşti costă cam tot atâta cât m-a costat pe mine cel cumpărat la plecare. Dacă, însă, eşti cetăţean occidental (ca mine, de exemplu, care prezint paşaportul românesc), acelaşi bilet te costă treizeci de dolari SUA. Indignat de acest regim special şi temător de soarta debilei mele diurne, chiar dacă fericit că se găseşte cineva pe lumea asta să-mi zică şi mie "accidental", mă decid să fac şi pe dracu'n patru ca să mă confund cu un moldovean sadea.
Mă rog de una dintre mărimile cu care am de-a face (şi care-şi petrece măcar o săptămână din fiecare lună, dacă nu două, la Bucureşti, unde este întotdeauna primit, după cum ştiu foarte bine, boiereşte), mă rog de el, aşadar, să mă ajute să-mi iau bilet de băştinaş.
- Nici o grijă, face el. Se aranjează. O pun pe secretară să ţi-l procure.
Şi plec liniştit la treaba mea, uitând, vreo două zile, de povestea asta. Apoi, o sun pe secretară.
- Care bilet? zice ea. Nimeni nu mi-a spus nimic despre vreun bilet al dumneavoastră.
Pe şeful ei nu-l mai găsesc. A plecat ieri în străinătate. Încep să mă enervez: în urmă cu câteva luni, când am făcut-o pe organizatorul la festivalul de teatru "Caragiale", delegaţia basarabeană, care – pe hârtie – consta din vreo zece persoane, a numărat, până la urmă, cam şaptezeci. Au venit, vezi Doamne, o mulţime de oameni de teatru din Moldova-soră; printre ei, şi secretara, şi şoferul omului meu, nu ştiu dacă nu cumva şi copiii au cumnaţii ăstora, care, nu-i aşa, trebuie să se ţină la curent cu situaţia actuală a teatrului românesc. Sunt şi ei oameni, ce naiba! De cultură şi de artă, ce mai încoa' şi'ncolo, în rând cu cei cincizeci-şaizeci de critici şi de directori de mari festivaluri din Occident care au venit la festivalul nostru.
Una peste alta, ministerul al cărui slujbaş eram, pe atunci, a avut probleme serioase cu cazarea şi diurna lor – că doar nu era să-i trimită, cu primul tren, înapoi, să râdă Uniunea Sovietică de noi... Iar eu, slujbaşul în cauză, numai eu ştiu cum m-am zdrobit, în ziua când desantul moldovean s-a paraşutat prin surprindere în Gara de Nord, ca să găsesc (împreună cu colegii mei, co-organizatori, de la primărie) camere libere, la preţul pe care şi-l putea permite ministerul, prin hotelurile jegoase şi scumpe ale Bucureştiului. Reamintindu-mi toate astea, tare nu-mi vine să le dau din dolarii mei munciţi – şi înfiorător de puţini.
Aşa că îl rog pe directorul unuia dintre teatrele de acolo, la rândul lui, musafir constant al Bucureştiului, să mă ajute. Omul mă încredinţează că nu e nici o problemă, îmi va cumpăra un bilet pe numele unuia dintre subalternii lui, treaba mea cum mă descurc cu şeful de tren. În ce-i priveşte pe "naşi", nici o problemă... Posed, din studenţie şi nu numai, o experienţă vastă în materie – şi n-am vreun motiv să mă tem că basarabenii ar diferi prin ceva de ai noştri.
...Trece şi ziua asta... În dimineaţa următoare, îl întreb pe directorul teatrului dacă mi-a aranjat treaba cu biletul.
- Doamne, cum am putut să uit, îşi trage el o palmă peste frunte. Da' nu-i nimic, îţi iau chiar acum un bilet pe numele meu. Şi duce mâna la buzunar. Ei, fi-r-ar să fie, nu-l am la mine. N-am buletinul la mine. Nu-i nimic, punem pe altcineva să se ducă. Stai să vorbesc cu Sandu.
Ce Sandu, care Sandu?! La telefon, o voce de femeie, casiera, care-i spune că, în afară de ea şi de noi, nu mai e nimeni în teatru, e ora prânzului, toţi au plecat pe la casele lor.
- Te duci imediat cu domnu' Predescu la gară şi-i iei un bilet pe buletinul tău, hotărăşte scurt directorul. Iar mie: Te descurci în tren, n-ai greţuri cu naşu', îi dai şi lui zece ruble şi-ai terminat.
- Să dea Dumnezeu să n-am tulburările de sarcină de care zici matale, îi răspund eu, neconvins. Că n-am nici o pastilă de Emetiral.
- Îţi dau eu, zice el – şi scoate o sticlă de coniac producţie locală. Excepţional, de altfel.
- Gustă, să-ţi ţină pe drum, mă sfătuieşte el. Pe drum, până la gară. În rest, te descurci, că eşti băiat mare.
Buuun, vasăzică dinspre partea biletului pot dormi liniştit. După amiază, am drum la Bălţi, ca să filmez un spectacol. Înainte de asta, îmi pierd o jumătate de oră prin magazinul universal din centru. Sunt multe jucării electrotehnice pe care mi le-aş cumpăra, tot soiul de gadget-uri care la noi nu s-au găsit, nu prea sofisticate, făcute la modul rusesc, cam din topor, însă trainice şi mai ales, oferite la vechiul preţ, modic-sovietic – care, acum, basarabenilor le pare imens, din cauza puterii lor de cumpărare, tot mai palidă de la o lună la alta. Jucăria care mă atrage cel mai tare este un dozimetru, un contor Geiger-Müller, de radiaţie. Se vinde la raionul cu fiare de călcat şi costă echivalentul unei sute de dolari. Mi-l închipui pârâind agale în geanta ţinută pe umăr, în timp ce mă plimb pe Magheru. Sau ţârâind tot mai grăbit pe măsură ce mă apropii de fabrica de bombe atomice de la Piteşti.
...Păcat că nu ţine. Ar însemna să-mi dau toţi banii pe chestia asta. Deşi, Doamne apără şi păzeşte, nu ştii când ai nevoie de-aşa ceva, cu ocazia vreunui Cernobîl oarecare...
În sfârşit, vine şi momentul despărţirii de această capitală molcomă, unde mi-a fost dat să beau, fără îndoială, cele mai bune vinuri din viaţa mea. (Şi unde oamenii se uită al naibii de ciudat la tine, în troleibuz, când te aud vorbind româneşte. Dar asta e altă poveste...)
Ce fericită ar fi ţara aceasta săracă dacă ar şti să-şi vândă vinul... În loc de asta, locuitorii ei fac o bişniţă măruntă şi lipsită de speranţă, bănănăind, cocoşaţi sub paporniţele lor cu mărunţişuri, între Chişinău şi Istanbul.
Ca, de exemplu, cei doi rusnaci tineri, un el şi o ea, dotaţi cu câteva sacoşe în care-ar încăpea câte o jumătate de bou tăiat, aşteptând în spatele meu, la scara trenului, să-i prezinte biletele naşului. Deocamdată, acesta îl studiază pe al meu, cu un nume de femeie pe el, fără a da vreun semn că l-ar deranja ceva. Mai ales că eu mă apuc să-mi număr, chipurile, banii.
În clipa aceea, se produce dezastrul. Rusul cel înalt (are, cu siguranţă, peste un metru şi nouăzeci – şi e zdravăn ca un rugbyst) se uită peste umărul naşului şi citeşte numele de pe biletul meu. Şi începe să urle. Atâta rusă pricep şi eu, ca să-mi dau seama că despre mine vorbeşte – ceva în sensul că "puneţi mâna pe bandit, românu' are bilet fals! Miliţia, să vină Miliţia! Să vină Armata a Paişpea! Sau măcar locţiitorul ei politic!"
Băieţii ăştia, sovietici, au stofă de poliţai, îmi spun. Săracu' Gorbaciov, el credea că i-a eliberat, că le-a desfiinţat lagărul. Aiurea, fiecare poartă câte-un Gulag în cap – şi n-o să le iasă prea curând de acolo.
Nu ştiu ce i-a spus naşul, dar l-a potolit. Rusul urcă, împreună cu nevestica lui, ea are doar cu vreo şapte-opt centimetri mai puţin ca el, iar eu îi dau darul naşului. Cu recunoştinţă adevărată. Şi urc.
Ghinion, mare ghinion. Locul de pe biletul meu e în acelaşi compartiment cu al vigilentei perechi. Din cele trei rafturi ale cuşetei, pe cea de jos, tânăra pereche şi-a instalat bagajele, care, într-adevăr, abia de încap pe ea. Pe cea de la mijloc se pregăteşte să se lungească Mişa, iar Nataşa se află deja pe cea de sus şi-şi scoate tricoul, fiindcă înăuntru e teribil de cald. Au marfă perisabilă, bag sama, fiindcă, altfel, ar fi cocoţat-o sus.
Mă fac că nu văd bagajele care-mi ocupă locul şi dau să intru. Rusul sare, într-un mod foarte acrobatic, de pe raftul lui şi, fără multe ifose, mă ia de umăr şi mă dă afară.
Ce-i de făcut? vorba gânditorului sovietic. Deocamdată, stau pe culoar, cu bagaje cu tot. Iar naşul, care a trecut pe-acolo, mi-a spus că pân-aici a fost treaba lui, altceva nu mai poate face pentru mine.
Şi iacătă graniţa... Cei doi vameşi moldoveni, nevorbitori de română, care ne cer paşapoartele nu se arată prea interesaţi de conţinutul bagajelor noastre. Şi nici de averile din buzunarele noastre. Totuşi, Mişa, care e, categoric, mai tâmpit decât mi-a părut mie la prima vedere, le arată banii lui, un teanc grosuţ de mărci nemţeşti, ca la vreo trei mii, apreciez eu la o repede ochire. Ce înseamnă să ai încredere în ai tăi, îmi spun admirativ, în sinea mea. Şi mă apuc să cuget că Mişa nu va repeta figura cu arătatul banilor şi la graniţa de vizavi. Şi desigur, nici la graniţa bulgară.
Iar trenul se pune domol în mişcare. Urmează vama românească. În clipa aceea, mi se aprinde un beculeţ: poate că Mişa ştie limba noastră, dar se jenează să mărturisească. Aşa că bag capul pe uşa compartimentului şi-l întreb, pe româneşte:
- Mişa, ce-ar fi să le spun vameşilor noştri că tu ai în buzunar câteva mii de mărci?
Şi-mi reiau locul, afară, aprinzându-mi o ţigare. Până aici, n-am putut s-o fac, fiindcă, de fiecare dată când am încercat, se ivea câte o faţă vigilentă care zbiera "nie kuriti". Într-adevăr, nu se fumează decât în două cuşete din celălalt capăt al vagonului, ale căror uşi stau deschise, fără ca asta să supere pe cineva. Iar de băut, se bea în disperare, în toate cuşetele. Bineînţeles, numai votcă.
Mişa deschide uşa şi scoate un pachet de Marlboro.
- N-ai un foc? mă întreabă, pe româneşte, cu abia un pic de accent. Dar hai înăuntru, frate, să bem ceva!
Pe scurt, vameşii români şi-au făcut treaba, eu, Mişa şi Nataşa am băut o sticlă de votcă şi ne-am spus bancuri până am golit sticla aceea.
Şi apoi, am dormit pe raftul de jos până la Bucureşti.
2002
Vorbă de alint în autobuz R.A.T.B. (Regia Autonomă de Transport Bucureşti): "japiţucă mică".
1996
Agenţiile de presă transmit că, într-un orăşel german, cu ocazia săpăturilor pentru instalarea unor ţevi de canalizare, este descoperit un schelet omenesc care se dovedeşte a fi zăcut acolo de pe vremea când localitatea era ocupată de armata Romei imperiale. Între coastele sale se află, însă, înfiptă o mică bombă de aviaţie, neexplodată, din al doilea război mondial, când orăşelul a fost vizitat de avioanele aliaţilor. Iată că epocile istorice se întâlnesc. Ba se mai şi intersectează, după cum se vede.
1977
Alta de la cutremur. Cică în seara de 4 martie, un slujbaş la stat (pe atunci, toţi eram slujbaşi) ajunge acasă, numai el ştie cum, după o şedinţă prelungită desfăşurată sub deviza „hai să ne facem praştie”. Adică, într-o stare avansată de ebrietate, cum ar scrie un alt slujbaş într-un proces verbal. Omul, celibatar de felul său, e atât de obosit încât se prăbuşeşte în pat şi nu mai ştie de nimic. Nici de cutremur, din fericire pentru el. Numai că, a doua zi de dimineaţă, când deschide ochii, se trezeşte într-un peisaj oarecum schimbat: un dulap răsturnat în mijlocul încăperii, cioburi pe podea, un ceas deşteptător făcut praf şi multe altele de felul acesta. Primul lui gând e „au intrat hoţii azi noapte”. Apoi se ridică şi se duce glonţ să verifice uşa de la intrare. Trecând pe lângă fereastră, aruncă o privire afară – şi vede o mulţime de uniforme şi un camion mare, militar: „Hait, au intrat ruşii!”
2001
Mache şi Lache la o masă de berărie: eu şi prietenul meu, absolvent de latină şi română, actualmente ziarist la un cotidian. Care, în treacăt fie spus, vorbeşte mult mai bine decât scrie. Sigur, există scuze şi explicaţii: de scris scrie, sub stress, despre indivizii antipatici cărora trebuie să le ia interviuri în pagina de politică internă, iar de vorbit vorbeşte cu un fost coleg de redacţie (subsemnatul) – şi anume, în împrejurarea suspomenită etc.
Mai nou, avem o tipă, zice Mache, cu totul remarcabilă. Din pâdevî zootehnic, vreau să spun. Nouăşpe ani, doi craci – da´ ce craci! două balcoane – da´ ce balcoane! un botic ŕ la Mariah Carey şâamâdî. E, cică, dactilografă. Şi nu face nimic, fiindcă nu e nimic de dactilografiat pe acolo, toţi ne scriem materialele direct în calculator şi ni le corectăm singuri, după aceea. Da´ dă bine pe fundal, trebuie să recunosc. Şi parcă te remontează niţel, după ce-ai năduşit la un articol de căcat despre creşterea PIB-ului cu doi la sută luna trecută, să-i arunci o privire şi ea să-ţi surâdă ca şi cum ar vrea ceva de la tine. Da´ tocmai asta-i nenorocirea, că nu vrea. Vrea numai de la şefii de secţie. De la şef de secţie în sus, vreau să zic. Pân´acu´, a lichidat cam jumătate din conducere. Şi azi noapte, pe la ora unu, când să terminăm ediţia, intră unul din ăştia – care, de altfel, n-avea nici o treabă cu noi, la ora aia – şi mă întreabă "unde-i Cleo?" Cleo fiind tocmai exponatul cu pricina. Îi răspund că nu ştiu, iar el pleacă. Apoi se întoarce Cleo – de la toaletă, sau unde-o fi fost – iar eu o întreb "tu în ce parte o iei?" Asta, ca să ştiu ce trasee să le fac celor doi şoferi care au venit să ne adune şi să ne ducă acasă, pe fiecare în cartierul lui, noi grupându-ne în maşinile ziarului după vecinătăţi. Iar Cleo-mi răspunde "mă crezi că nu ştiu?" Înţelegi, nu-l mai vizitase niciodată pe individ şi vas´zică, nu ştia unde locuieşte. Tu mă crezi că de atunci râd întruna şi nu mă mai pot opri?
Mache, îi răspund eu, purtăm noi nume din Caragiale, da´ replica fetei ăleia e din Ion Băieşu. Asta se cheamă "l´air du temps", dacă nu ştii.
Ăsta-i necazul cu noi: că suntem culţi. Şi absolut incorecţi din pâdevî politically.
1988, pe când eram profesor suplinitor:
Mă aflu, într-o şcoală de prin Bucureştii Noi, cu ocazia unui "schimb de experienţă" pedagogică. La un moment dat, discuţia se cam încinge, iar profesoara de română, care e şi preşedinta unităţii de Pionieri şi Şoimi ai Patriei, o înjură de mamă pe cea de fizică. Îşi vine repede în fire, se face stacojie la faţă şi ni se adresează nouă, celorlalţi:
- Vă rog să mă scuzaţi, aşa sînt eu, mai revoluţionară!
Prin anii '70. revista Femeia a publicat o anchetă despre bărbaţii iresponsabili care fac copii, îşi văd de drum, uitând de existenţa lor şi evită cu mare grijă plata pensiei alimentare. Revista, carevasăzică, a grupat câteva declaraţii şi interviuri, pe această temă, ale unor tovarăşe responsabile: secretoare de Partid, şefe de Sindicat etc. Iată ce declara, textual, una dintre ele: "Condamn cu hotărâre atitudinea acestor bărbaţi, care, în momentul concepţiei, întorc spatele".
Mult timp după aceea, eu şi colegii mei comentăm spusele tovarăşei, încercând să ne imaginăm cum o fi treaba cu întorsul spatelui. Până la urmă, recunoaştem umiliţi că toată competenţa noastră gimnastic-sexuală nu valorează doi bani, atâta timp cât n-am reuşit niciodată să procedăm aşa cum zice tovarăşa. Şi nici nu ne dă, măcar, prin minte cum am putea-o face, chiar presupunând că am deveni contorsionişti.
1975
Homo homini herpes
1989
Că sunt neamuri proaste este cel mai neînsemnat dintre reproşurile care se pot aduce şefilor şi paznicilor noştri securişti, activişti etc.
Şi totuşi, el explică aproape totul cu privire la existenţa noastră multilateral dezvoltată – supravegherea tuturora de către toţi (de cele mai multe ori, voluntară), spionita paranoică, turnătoria... Vigilenţa lor are o explicaţie foarte simplă, absolut naturală: au deprins-o chiar de la mamele lor, nişte ţaţe care, în satele şi târguşoarele lor de baştină, nu puteau trăi până nu aflau, în fiecare dimineaţă, ce-au mai mâncat, ce-au băut, ce-au regulat şi ce-au ascultat la radio vecinii lor. Leliţelor, faptul că tu obişnuieşti să faci ceea ce ele n-au făcut niciodată, adică să mai citeşti câte o carte, li se pare din cale afară de suspect, ba chiar oleacă diabolic. Iar când "demascarea" comportărilor acestea suspecte devine o îndatorire patriotică şi oficială, ţaţele dau în modul cel mai firesc dovadă de patriotism crâncen. De patriotismul lor.
Ca atare, cine se miră că la noi s-a putut instaura în doi timpi şi trei mişcări un stat poliţist este un simplu dobitoc. Sau, eventual, un analist politic din Vest, care nu ştie că, de exemplu, la Dachau, primii care au crăpat au fost profesorii de matematică şi traducătorii lui Aristotel, neadaptaţii neadaptaţilor. Dintre ceilalţi deţinuţi, au rezistat, ba au şi prosperat, tâlharii şi asasinii. Lagărul era chiar o chestie pe gustul lor şi unii dintre ei i-au dus dorul după aceea.
1995
La teatrul din Ploieşti, la conferinţa de presă a lui Fernando Arrabal, căruia i se joacă o piesă acolo, unul dintre tinerii mei confraţi i se adresează cu „domnule Arafat”.
1998
Scenă din redacţia unui săptămânal pe care pitorescul său patron îl prezintă, de câte ori are ocazia, drept Newsweek-ul românesc. Două tinere redactoare fumează stând ciucite, pe vine, în faţa uşii, cu câte o ceaşcă de cafea pusă pe jos, în faţa lor. Dac-ar avea şi văl pe faţă, te-ai crede undeva, prin Asia Centrală.
Cum poţi ajunge ambasador? Simplu!
Când vine vorba de o regină, să spui "jamais couché avec". Vei fi numit ambasador la Paris, fiindcă vei fi dovedit că ştii franţuzeşte.
Sau să fi dat Miliţiei Economice, pe vremea lui Ceaşcă, o declaraţie olografă precum că, în calitate de director al unei instituţii, ai încasat nişte bani despre care ştiai că provin dintr-o delapidare comisă de un subaltern. Vei fi numit ambasador în Elveţia, fiindcă aia-i o ţară unde poţi învăţa cum e cu corectitudinea financiar-contabilă.
2002
Conversaţii cu cotoiul Jimmy: când sunt bine dispus, îl iau cu "măi, dragă". Când nu, cu "măi, animalule".
Mă aflu de câteva zile la Timişoara, proaspăt "repartizat în producţie" la terminarea facultăţii. Deşi originar din Banat, mi-am petrecut o parte din copilărie şi tinereţe prin alte părţi ale ţării, astfel încât reîntoarcerea în locurile natale are, pentru mine, ceva dintr-o debarcare pe Lună. Cu atât mai mult cu cât momentul este cel mai nefericit care poate fi imaginat, la doar câteva zile după revolta minerilor din Valea Jiului şi după trecerea lui Ceauşescu prin Timişoara, ocazie cu care el îi arde un discurs despre alimentaţia nesănătoasă a bănăţenilor. Că ei ar mânca prea mult, adică. În ziua următoare, toate Alimentarele din Banat sunt goale – şi aşa vor rămâne în cei trei ani cât mă voi afla eu acolo. Şi după aceea, până în decembrie 1989.
Timişoara nu mai este de mult cea pe care o ştiam. Văd cu ochii mei, iar recenţii mei prieteni localnici mi-o confirmă. În primul rând, fiindcă bănăţenii au devenit aproape minoritari în acest oraş. "Dinamismul industrializării socialiste şi creşterea gradului de civilizaţie" (ce-o fi găsit de civilizat scorniceşteanul la Timişoara, primul oraş din Europa iluminat electric, în secolul XIX?) au adus multă forţă "de muncă", în special necalificaţi aproape sau pe de-a-ntregul analfabeţi, din judeţe îndepărtate. Şi foarte mulţi şefi aşijderea, cam la fel de alfabetizaţi, dar prevăzuţi cu diplome. Din câte înţeleg, nici unul dintre "factorii de răspundere" ai zonei nu este băştinaş timişorean sau bănăţean.
În intenţia lui Ceauşescu, asta trebuie să fie o purificare etnică săvârşită cu duhul blândeţii, pe şest. În realitate, se întâmplă mai degrabă invers, adică aşa cum ar fi trebuit să prevadă şi el, dac-ar fi fost sociolog, sau dac-ar fi avut un pic de fler. Cu excepţia necalificaţilor din construcţii, care, în doi timp şi trei mişcări, transformă acest vechi şi aşezat oraş negustoresc în campionul criminalităţii din România, noii timişoreni devin repede mai bănăţeni decât bănăţenii, emit cele mai multe remarci critice la adresa stăpânirii de la Bucureşti şi nu concep că ar mai putea trăi vreodată altfel decât în acest mod, care lor le pare occidental.
Care este acest mod? În primul rând, bişniţa. Toată lumea are, aici, de vândut şi de cumpărat câte ceva, de preferinţă diverse mărunţişuri provenind din Vest. Nu că la Bucureşti fenomenul ar fi absent, dar aici el este quasi-general, până la nivel de profesor universitar, la care îl constat cu stupefacţie. Senzaţia de jenă şi teamă, care însoţeşte ocupaţia cu pricina la Bucureşti, aici, însă, lipseşte. Este un lucru natural şi onorabil, aşa gândeşte lumea de aici. Cu ocazia asta, îmi fac un examen de conştiinţă şi îmi spun, ruşinat, că Bucureştiul a stricat ceva în mine, dac-am ajuns să mi se pară că lumea asta pestriţă de pe aici ar face vreun lucru necuvenit şi nemărturisibil.
Recorderul video pe care mi-l prezintă cu mândrie Gheorghe Leahu, un actor pensionar, moldovean de origine, reprezintă, de pildă, onorariul lui pentru două luni de muncă în Iugoslavia, în slujba unei echipe de actori amatori de pe la Vîrşeţ. În banii noştri, asta ar fi fost pensia lui pe vreo doi ani, dacă nu mai mult. Autorităţile, însă, nu-l privesc cu ochi buni. I-a fost foarte greu să-l aducă, l-au făcut bişniţar, era cât pe-aci să i-l confişte la vamă, îmi mai spune el.
Iugoslavii sunt, pe de altă parte, o pacoste pentru această zonă. Şi nu neapărat din cauze ce li s-ar putea imputa, ci mai curând din cauza parităţii leu-dinar, extrem de favorabilă lor, în condiţiile inflaţiei galopante de la ei de-acasă, a cărei evoluţie se reflectă doar cu mare întârziere în cursul stabilit de banca noastră. Fapt e că sârbii cumpără tot ce-a mai rămas de cumpărat, iar magazinele, nu numai cele alimentare, sunt în permanenţă goale. Împrejurare la care se adaugă şi faptul că ei pot veni încoace ori de cîte ori doresc, în vreme ce viceversa nu e posibil.
La un moment dat, într-o tutungerie, sârbul din faţa mea cumpără toate tuburile de cremă de ras existente acolo, două cutii întregi şi după aceea, o pune pe vânzătoare să i le dea şi pe cele rămase în galantar.
- Da' repede-ţi mai creşte barba, vere, mârâi eu, ca un mârlan ce sunt, noroc că sârbul nu mă ia în seamă. De altfel, nici nu ştie româneşte, deşi e dintr-un sat de pe graniţă, după cum arată numărul maşinii sale – şi bate drumul până aici barem de două ori pe săptămână, dacă nu cumva zilnic.
Nu prea se omoară timişorenii după ei. Cu excepţia "lucrătorilor din comerţul socialist", care au învăţat bine limba sârbă. Normal, doar sârbii sunt partenerii lor de afaceri, de pe urma cărora fac avere.
Aşa e într-un lagăr de concentrare: deţinuţii obişnuiţi mor de foame. De prosperat, prosperă privilegiaţii de la magazie, bucătărie etc.
Nici eu nu mă omor după turiştii din ţara vecină şi prietenă. Dar, într-o bună zi, pe podul de la catedrală, asist la o întâmplare care mă face să-i îndrăgesc subit.
Un miliţian îl acostează cam dur, cam agresiv, pe un flăcău îmbrăcat cam fistichiu după gustul nostru miliţienesc: blugi originali, geacă de piele şi o mulţime de ţinte şi catarămi, pe la toate colţurile şi încheieturile. Plus plete. Somat, flăcăul scoate actele. Are paşaport iugoslav. Văzându-i-l, miliţianul nostru se înmoaie, pocneşte din călcâie şi duce mâna la chipiu. Iar băiatul iugoslav îi trage o flegmă sinceră între ochi, se întoarce şi pleacă liniştit la treburile sale. Şi nimeni nu-l mai întreabă de vorbă.
1990
Nu s-a mai trezit din beţie încă din adolescenţă, aşa că nici n-a observat cum au trecut peste el cei patruzecişicinci de ani de comunism.
1999
Din păcate, nu pot pretinde că l-aş fi cunoscut personal pe cel mai prost om din lume. Numai propria mea lene mi-a interzis să mă pot lăuda cu asta. Mă aflam la Costineşti în zilele când acolo s-a deschis primul bar cu striptease din această frumoasă staţiune pentru tineret, prevăzută din moşi-strămoşi cu două plaje de nudism, unde cine are poftă poate adesea admira, de aproape şi la lumina zilei, cele mai seducătoare goliciuni feminine din câte posedă această ţară (bogată, slavă Domnului, în aşa ceva...). Nu ştiu ce m-a împiedicat, atunci, să-l caut şi să stau de vorbă cu ctitorul strategic al noii cârciumi. Ca să văd şi eu cum arată un om într-adevăr nedus la biserică – în toate sensurile.
2003
Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap: o mare şi importantă Televiziune şi-a adus aminte de mine.
O tânără, drăguţă şi vioaie producătoare, care a auzit de la un colaborator de existenţa mea, îmi propune să fac nişte scurte prezentări ale unor filme „de artă” (adică nu fabricate la Hollywood). Mă lămuresc, din primele secunde ale discuţiei, că nu va fi vorba nicidecum de ceea ce se cheamă „comentarii de specialitate”. Oricare ar fi valoarea lor (şi din câte am înţeles, ar urma să nu prea fie), nu va trebui s-o spun pe şleau. La urma urmei, e explicabil şi scuzabil: deoarece comentariile mele vor fi plasate înaintea filmelor, va trebui să pun accentul pe ceea ce le face atrăgătoare, nu pe cusururile lor. Nu poţi spune, într-o asemenea situaţie, ”dragi telespectatori, filmul pe care îl veţi vedea este o tâmpenie”. Chiar dacă este.
Chestia asta nu prea consună cu apucăturile mele de critic băţos şi rău de clanţă, dar, cum am de plătit numai pentru telefon cam o treime din leafa-mi actuală, mai las naibii principiile, zic da şi mă apuc să scriu materialele publicitare în chestiune.
Circul începe odată cu apariţia contractului pe care trebuie să-l semnez. Televiziunea a pregătit unul în care se spune că poate face cam tot ce doreşte cu materialele mele – să le redifuzeze de câte ori are poftă, să le vândă altor televiziuni sau mai ştiu eu cui, să le trimită, pe bani sau gratis, centrelor culturale româneşti de prin diverse capitale occidentale etc. Pe scurt, cam şapte optimi din text enumeră drepturile ei. În ce mă priveşte – nimic, în afară de suma ce-mi va fi plătită. Îi spun producătoarei că aş vrea ca în contract să mai figureze o singură clauză: ca eu să fiu anunţat ori de câte ori această (de altfel, puţin probabilă) utilizare ulterioară se va produce. Şi adaug că sunt de acord să nu mi se plătească eventualele utilizări ulterioare.
(Pretenţia mea nu e chiar nemotivată. Acum zece ani, aceeaşi televiziune a difuzat un film documentar despre teatru, de o oră, făcut de mine. El se numea Teatrul în căutarea identităţii şi avea ca subiect primul festival de teatru în limba română din Republica Moldova. Scenariul şi montajul îmi aparţineau, filmările, efectuate de un operator de la emisiunea de actualităţi a televiziunii basarabene, au fost conduse în exclusivitate de mine, iar doamnele de la televiziunea bucureşteană, care nici nu ştiau de existenţa festivalului de la Chişinău, au realizat doar postprocesarea, plus o modificare pleonastică şi motivată numai de dorinţa de a-şi vedea numele pe generic. Una peste alta, până la urmă m-am trezit „consultant de specialitate”.)
Dar să revin la circul actual. Auzindu-mi pretenţiile neruşinate, producătoarea, asistată de o colegă, face o scurtă criză de nervi, îmi ia mâna, mi-o pune pe sân (de loc urât, din câte-mi dau seama) ca să simt cât de repede îi bate inima şi îmi declară că ea stă prost cu sănătatea. Şi că are chisturi ovariene. N-am nici o vină, îi spun – şi nici nu îndrăznesc să sper că voi contribui, cu modestele-mi puteri, la remedierea situaţiei.
În fine, după două ore de discuţie înfierbântată şi după ce i se promite producătoarei că nu va fi dată afară pentru asta, înscriem în contract clauza cu pricina.
E limpede că filmele pentru care am apucat să semnez sunt ultimele cu care am de-a face la televiziunea cu pricina. Totuşi, plecând de acolo, îmi spun, melancolic, că de mult nu mi-a mai luat o fată de vârsta ei mâna ca să mi-o lipească de-al ei sân.
Eşti o brută meschină şi încăpăţânată, îmi mai spun. Merită să colaborezi cu TV-ul în orice condiţii, chiar şi ca „negru”. Ai văzut de ce compensaţii poţi avea parte ?
1994
În legătură cu apropiata căsătorie a celebrei Nadia Comăneci, unii reprezentanţi ai massmedia au evocat eventualitatea ca dl preşedinte Ion Iliescu să îi fie acesteia naş.
Ipoteza ne obligă să ne aducem aminte de următoarele păreri ale Conului Leonida: Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost! – când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?... „Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca cu fitecine; ia mai bine să mă dau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.”Şi de colea până colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.
Istorioară din care reiese cu claritate că I. L. Caragiale a prevăzut toate, dar absolut toate împrejurările şi situaţiile ce pot surveni în societatea românească trecută şi viitoare.
2002
Muzică la MTV: solistul trupei Red Hot Chilli Shit arată ca ET. Şi anume, ca un ET care-a suferit de rahitism în copilărie.
2003
Trec pe lângă statuia de cinşpe metri, cu aviatorul, pifanul şi marinarul, din faţa Academiei Militare. Bubuitoare treabă, într-adevăr. Bine-au făcut că au lăsat mult loc liber în jurul ei. E mai bine să te afli la oarece distanţă de măreaţa creaţie, în caz de cutremur.
Şi-mi vine, nu ştiu de ce, în minte statuia pe care şi-au tras-o americanii ŕ propos de debarcarea lor pe plajele de la Iwo Jima sau pe nu mai ştiu care altă insuliţă din mijlocul oceanului, în al doilea război mondial. La ora aceea, plajele în cauză se aflau pline de şezlonguri pe care ocupanţii lor n-aveau nici o poftă să şi le strângă şi să se care, naibii, cu ele de-acolo. Nu mai ţin minte câte mii de morţi i-a costat pe americani debarcarea aceea. Multe – însă, în orice caz, mult mai puţine decât i-ar fi costat pe ruşi, de exemplu, dacă s-ar fi apucat aceştia din urmă de trebuşoara în chestie.
Statuia morţilor din Pacific (nu-mi amintesc numele autorului, dar presupun că american trebuie să fie) nu seamănă de loc cu mândra noastră operă monumentală din Cotroceni. Şi nici cu omoloagele ei sovietice sau germane din aceeaşi perioadă. E, mai exact, mult mai umilă. Realizată, dacă-mi aduc bine aminte, după o celebră fotografie de pe coperta unei reviste – copiind, adică, atitudinile personajelor din acea poză – ea înfăţişează câţiva soldaţi uniţi în efortul de a ridica un drapel. Greutatea simbolică a prăjinii evocă dificultatea de a face ca steagul lor să fluture pe insuliţa aceea de mare importanţă strategică, în vremuri când cuvântul “strategie” avea adevăratul şi severul său înţeles. Soldaţii pe care-i întruchipează nu sunt măreţi, nu sunt făloşi, nu sunt patetici, nu sunt ameninţători. Şi nu-s deloc “monumentali”. Sunt doar nişte truditori surprinşi într-o clipă de maxim efort. Statuia americană, în perfecta ei modestie, nu vorbeşte despre sânge, ci doar despre sudoare – şi e mai impresionantă decât toate monumentele măreţe de pe lumea asta la un loc.
Iar asta se cheamă “litotă”, o figură de stil proprie Clasicismului, care, prin puţin, comunică mult. Culmea e că celelalte, monumentele lătrătoare de care vorbeam, aparţin unui stil cunoscut drept Neoclasicism.
Diferenţa dintre culturile mediteraniene şi cele asiatice este că numai primele au inventat un sistem de supravieţuire colectivă. El a fost generat de reflexivitatea raţionalistă ateniană şi de secularismul raţionalist roman, altoite pe via conştiinţă moral-mesianică a Vechiului Testament. Deşi creştinismul provine în mare măsură din misticismul unor triburi semite, din mistere ale preoţilor egipteni şi din budism, componenta sa greco-romană a făcut ca numai eclezia catolică să fie păstrătoarea tezaurului culturii mediteraniene şi generatoare de civilizaţie de-a lungul întregului Ev Mediu. La relativ puţin timp după fatidicul an O Mie şi isteria milenaristă corelativă, numai unul dintre Părinţii Bisericii putea să afirme că orice miracol este un fapt natural pe care încă nu suntem capabili a-l înţelege. Şi numai civilizaţia europeană a putut prelua şi fructifica componenta raţională a culturii medievale arabe, sustrăgând-o astfel pierderii în uitare. Numim “civilizaţie” procesul neîntrerupt şi imemorial prin care virtualităţile imuabile ale culturilor devin realităţi – cu toate avantajele şi neajunsurile acestora, printre care şi cel de a “consuma” şi de a se consuma în decadenţă. Culturile, aceste “trăsături psihosomatice” ale grupurilor mari, nu degenerează, nu decad: ele pot doar să se împlinească într-o nouă civilizaţie sau să participe la o civilizaţie deja existentă. Sau să dispară.
Despre labilitatea categoriilor estetice: diferenţa între grotesc şi monumental este, în anumite cazuri, o simplă chestiune de erecţie.
Simt adesea nevoia să-i compar pe oameni cu animalele: un băieţel seamănă cu un foxterier prietenos şi jucăuş, o femeie este gracilă cum numai căprioarele pot fi (aţi observat că profilul lui Nefertiti, probabil cel mai frumos din istoria omenirii, este unul bestial – şi anume, acela al unei căprioare?)
Nu fac asta mânat de vreun impuls fabulistic, ci datorită încredinţării că picul de puritate din noi – atâta cât e – poate fi comentat doar prin raportare la existenţa-pur-şi-simplu a animalelor.
Europa este singurul loc, din lume şi din istorie, unde s-a putut striga “este interzis să interzici!” (Paris, 1968), fără riscul accidentelor de circulaţie ŕ la Tienanmen. Adică, pentru cine nu-şi aduce aminte, la Paris nu riscai să treacă un tanc peste tine.
2003
Poporul român este realist – cel puţin, sub aspectul terminologiei filosofice. În Evul Mediu, dacă vă mai aduceţi aminte, filosofii s-au împărţit în două tabere. Cei care credeau că „universaliile”, ideile pure, esenţa ultimă a lucrurilor, chintesenţa lor, ar exista numai cu numele, în mintea noastră, s-au numit Nominalişti. Ceilalţi, care susţineau că aşa numitele universalii ar avea o existenţă concretă şi s-ar afla undeva (nu precizau unde anume), s-au numit Realişti.
În acest sens, noi suntem, categoric, Realişti. Şi adorăm operaţiunea de rebotezare a lucrurilor, convinşi fiind că, sub noul nume dat de noi, ele vor avea o altă înfăţişare şi o altă existenţă. Bulevardul Regina Elisabeta, de exemplu, s-a numit, pe rând, bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej, bulevardul 6 Martie, bulevardul Mihail Kogălniceanu şi din nou, bulevardul Regina Elisabeta.
Tovarăşu’ Prim de altădată se numeşte, acum, Domnu’ Prefect. Chiar dacă nu e aceeaşi persoană, el aparţine aceluiaşi partid, respectiv aceleiaşi găşti şi se comportă – cu foarte rare excepţii – la fel ca Tov Prim de altădată.
Iar uzina I.M.G.B. (nu ştiu cum îi mai zice actualmente) a fost cumpărată de o firmă norvegiană – şi primul lucru pe care l-a făcut acest mare investitor strategic a fost să demonteze presa de turnat turele de tanc şi s-o trimită la fier vechi. Sau altundeva – adică, nu se ştie unde anume. Din câte am aflat, o asemenea instalaţie este o uzină în sine, iar, în prezent, nu există decât vreo câteva în Europa, fiindcă nu orice ţară îşi permite să construiască tancuri. Un singur ziar românesc a semnalat faptul, spunând că va reveni cu detalii. N-a revenit, iar faptul s-a pierdut în neagra veşnicie, semn că patronul gazetei a avut o discuţie absolut confidenţială cu patronul fostului I.M.G.B. Dacă nu mă-nşel, pe vremea lui Ceauşescu, o asemenea treabă (la vânzarea uzinei mă refer) s-ar fi numit „trădare de ţară”, iar cel în cauză ar fi fost împuşcat. Şi nici măcar Europa Liberă n-ar fi susţinut că pe nedrept.
Prima grijă a oricărei oficialităţi, votate democratic de către telespectatorul bucureştean cu însuşi mânuţa lui, este să schimbe nişte nume de străzi. Apoi, să comande nişte sfeştanii şi în cele din urmă, să pună panouri cu numele său scris cu litere de juma’ de metru, la intrarea în parcuri şi pe flancurile autobuzelor. (Gazetarul român, care este rasist în modul cel mai natural din lume, nu de altceva, ci doar fiindcă aşa a apucat din bătrâni, se indignează că un bulibaşă şi-a plătit cu bani gheaţă o slujbă de întronare pe postul de ...rege al ţiganilor, la catedrala Curtea de Argeş. Faptului că aceeaşi sfeştanie este disponibilă şi pentru saloane de masaj erotic şi pentru tripouri nu-i este nici pe departe acordată atâta atenţie. Iar autorităţile bisericeşti declară filosofic, la televizor, că n-au comis nici un sacrilegiu, fiindcă şi banii cetăţeanului de etnie Rromă sunt la fel de buni ca ai oricărui altul.)
Nu mă rog. Încerc să mă descurc singur.
JERTFA, Bucureşti, nr. 2, 01.08.1990, pag. 3
ADEVĂRUL, Bucureşti, 08.08.1991, pag. 3
DILEMA, Bucureşti, nr. 65, 77 / 1994
PRIVIREA, Bucureşti, nr. 115 / 1998, pag. 48
LITERATORUL, Bucureşti, 1996, nr. 24-28 / 2001
ORIGINI / ROMANIAN ROOTS, U.S.A., nr. 5-6, 7-8 / 2002
IMAGINEA ROMÂNIEI, Bucureşti, nr. 7, 12-13 / 2003
